Un cadru didactic universitar, un doctor sau un actor distins poate ajunge să se îndoiască de propriile abilități, chiar dacă rezultatele lor indică contrariul. Acest fenomen este denumit sindromul impostorului. Cei care îl experimentează își subestimează realizările și consideră că succesul lor se datorează norocului, întâmplărilor sau sprijinului altora. Conceptul a fost introdus în 1978 de psiholoagele americane Pauline Rose Clance și Suzanne Imes, după ce au observat că multe femei cu performanțe academice și profesionale remarcabile trăiau cu senzația că nu sunt destul de competente.
Un fenomen descris inițial în anii ’70. Deși cercetarea inițială s-a axat pe femei, studii ulterioare au demonstrat că acest fenomen afectează persoane de toate vârstele, indiferent de ocupație sau gen. În prezent, sindromul impostorului este analizat în universități, în mediul de afaceri și în domeniul sănătății mintale, fiind considerat o experiență psihologică obișnuită.
De ce se manifestă? Nu există o singură cauză. Specialiștii susțin că sindromul impostorului poate fi influențat de mai mulți factori, inclusiv perfecționismul, comparațiile constante cu ceilalți, educația din copilărie sau medii extrem de competitive. Persoanele care își impun standarde aproape imposibil de atins tind să considere că orice succes este insuficient, iar orice greșeală este o dovadă că nu sunt destul de bune. În multe situații, aprecierile din partea celor din jur nu schimbă această percepție.
De ce afectează în special persoanele competente? Cei care au cele mai multe realizări nu sunt întotdeauna cei mai încredințați. Studiile arată că persoanele extrem de bine pregătite sunt frecvent conștiente de cât de multe lucruri mai au de învățat. În schimb, persoanele cu cunoștințe mai puține își pot supraestima abilitățile, un fenomen denumit în psihologie efectul Dunning-Kruger. Această diferență explică de ce un profesionist experimentat poate avea îndoieli pe care cineva cu mai puțină experiență nu le simte.
Nu este o afecțiune. Deși termenul „sindromul impostorului” este foarte cunoscut, el nu reprezintă un diagnostic medical și nu figurează ca tulburare în manualele principale de psihiatrie. Psihologii preferă adesea expresia fenomenul impostorului, deoarece descrie un tip de experiență sau de gândire, nu o condiție. Totuși, atunci când sentimentul de inadecvare persistă și interferează cu viața profesională sau personală, poate contribui la dezvoltarea anxietății, a stresului cronic sau a epuizării.
Poate fi depășit? Specialiștii afirmă că primul pas este recunoașterea fenomenului. Mulți oameni realizează că nu sunt singurii care au astfel de gânduri. Discuțiile cu colegii, feedbackul obiectiv și învățarea modului în care sunt evaluate propriile rezultate pot diminua treptat tendința de a considera succesul ca fiind exclusiv datorat norocului. Scopul nu este eliminarea totală a îndoielilor. Un anumit grad de autocritică poate fi benefic. Problemele apar atunci când lipsa de încredere persistă în pofida dovezilor că persoana este competentă.
Știați că? Termenul sindromul impostorului a fost introdus în 1978 de psiholoagele Pauline Rose Clance și Suzanne Imes. Fenomenul nu este văzut ca o boală și nu este considerat un diagnostic psihiatric. Studiile indică faptul că poate apărea la persoane din toate domeniile profesionale, inclusiv printre cercetători, medici, profesori și artiști. Psihologii utilizează tot mai frecvent termenul fenomenul impostorului, considerat mai exact decât „sindromul impostorului”.
Surse:
– https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC7851870/
– https://
