O replică pe care ne-ar fi plăcut să o exprimăm diferit, o fotografie în care nu suntem mulțumiți de modul în care arătăm sau o discuție în urma căreia rămânem cu impresia că am lăsat o impresie proastă pot continua să ne afecteze mult timp. Chiar dacă suntem conștienți că ceilalți probabil nu au dat acelui moment aceeași relevanță, noi persistăm în gândurile legate de el. Necesitatea de a fi acceptați nu se reduce doar la dorința de a primi laude. Relațiile cu cei din jur joacă un rol crucial în evaluarea de sine, iar studii din psihologia socială demonstrează că semnalele de acceptare și respingere influențează stima de sine și comportamentul nostru.
## Creierul răspunde intens la respingerea socială
În 2003, Naomi Eisenberger, Matthew Lieberman și Kipling Williams au publicat în Science un experiment recunoscut în domeniul respingerii sociale. Participanții au participat la un joc virtual în care, după o perioadă de incluziune, au fost excluși de către ceilalți jucători. Scanările cerebrale au arătat o activitate crescută în cortexul cingulat anterior în timpul excluderii, iar intensitatea acestei activități a fost corelată cu nivelul de suferință resimțit de participanți. Rezultatele au demonstrat că respingerea socială generează o reacție cerebrală măsurabilă și au susținut ideea că unele mecanisme asociate cu durerea fizică sunt implicate și în experiența durerii sociale. Acest lucru nu înseamnă că respingerea este echivalentă cu o lovitură fizică. Înseamnă că excluderea socială poate genera suferință reală și că oamenii sunt receptivi la semnalele care sugerează pierderea acceptării.
## De ce avem impresia că toți ne observă
Există un fenomen denumit „efectul reflectorului”, descris de Thomas Gilovich, Victoria Medvec și Kenneth Savitsky. Studiile au arătat că oamenii tind să supraevalueze cât de mult observă ceilalți aspectul lor fizic și comportamentele. În unul dintre experimente, participanții care purtau tricouri considerate incomode au estimat că un număr semnificativ mai mare de persoane vor remarca designul de pe tricou decât s-a întâmplat în realitate. Același lucru poate avea loc în situații comune. O pată pe îmbrăcăminte poate părea extrem de evidentă pentru cel care o poartă, în timp ce ceilalți nici nu o observă. O greșeală dintr-o discuție poate fi repetată mental de către cel care a comis-o, chiar dacă interlocutorul a trecut la un alt subiect. Problema nu este că ceilalți nu ne observă, ci că avem tendința să supraestimăm atenția pe care o primim.
## Acceptarea celorlalți influențează stima de sine
Mark Leary a propus teoria „sociometrului”, conform căreia stima de sine funcționează, cel puțin parțial, ca un sistem care monitorizează gradul în care suntem acceptați și apreciați în relațiile noastre. Când apar semnale de respingere sau dezaprobat, stima de sine poate scădea, determinându-ne să căutăm restabilirea acceptării sociale. Studii ulterioare au furnizat dovezi suplimentare pentru susținerea acestei idei. Într-o cercetare publicată în Journal of Experimental Social Psychology, participanții cu o stimă de sine mai scăzută s-au arătat mai preocupați de probabilitatea de a fi acceptați atunci când decideau dacă să adere la un grup. Acest lucru explică o diferență simplă: aceeași tăcere, privire sau replică poate părea nesemnificativă pentru o persoană, dar extrem de relevantă pentru alta.
## Când grija pentru opinia altora devine excesivă
A ne preocupa de reacțiile celor din jur nu este, în sine, o problemă. Relațiile presupun empatie, atenție și capacitatea de a observa impactul comportamentului nostru asupra altora. Provocarea apare atunci când evaluarea celorlalți ajunge să ocupe o parte atât de mare din gândirea noastră încât începe să ne influențeze deciziile.
