Uniunea de la Kalmar (1397-1523) a constituit o alianță importantă între regatele Norvegiei, Suediei și Danemarcei, formând o uniune monarhică sub un singur suveran. La început, Margareta I a fost regenta celor trei regate, numindu-l ulterior pe nepotul său, Erik de Pomerania, ca succesor, care a fost încoronat la Kalmar în 1397. Această configurație a permis fiecărui regat să-și mențină legile, obiceiurile și administrația proprie, totuși, influența Danemarcei era predominantă, cu Norvegia devenind dependentă și Suedia arătând o rezistență prin desemnarea de regenți autonomi.
Profitând de avantajele strategice ale uniunii, Danemarca a instituit în 1429 o taxă vamală pentru transporturile maritime prin Strâmtoarea Sund, generând venituri considerabile pentru coroana daneză până în secolul al XIX-lea. Copenhaga, semnificând „oraș de negustori”, a devenit capitala regatului în 1443. Integrarea Holsteinului în 1460 a întărit controlul asupra rutelor comerciale din regiune, în timp ce influența Hansei începea să diminueze în a doua jumătate a secolului al XV-lea.
Creșterea tensiunilor și aspirația de independență a Suediei au culminat în revolta condusă de Gustav I Vasa, care a dus la proclamarea independenței Suediei în 1523. Norvegia a rămas sub autoritatea daneză, devenind oficial provincie în 1536, încheind astfel perioada Uniunii de la Kalmar. Această uniune a avut un impact de durată asupra dezvoltării politice și economice a regiunii scandinave, lăsând o moștenire complexă care a influențat relațiile dintre aceste națiuni pe o perioadă îndelungată.
