Declanșarea Primului Război Mondial a reprezentat, încă de la finalizarea conflictului, un subiect de largă dezbatere în istoriografie, fiind investigată din unghiuri politice, diplomatice, militare și juridice. Începerea războiului nu poate fi asociată cu o singură cauză, ci trebuie percepută ca un rezultat al interacțiunii între rivalitățile Marilor Puteri, conflictele de interese, naționalismul, competiția pentru influență și întărirea sistemului de alianțe. În anii anteriori izbucnirii conflictului din 1914, o succession de crize diplomatice și politice au contribuit la deteriorarea treptată a relațiilor dintre principalele puteri europene.
Un rol semnificativ în această dinamică l-a avut Peninsula Balcanică, zonă în care interesele politice și strategice ale Marilor Puteri au coincis cu aspirațiile naționale ale popoarelor din sud-estul Europei.
Anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria în 1908 a fost un moment crucial în intensificarea tensiunilor regionale și internaționale.
Acțiunea vieneză a accentuat rivalitatea cu Imperiul Rus, care căuta să-și consolideze influența în Balcani și să susțină interesele statelor slave din regiune. În același timp, problema naționalităților și declinul treptat al influenței otomane au contribuit la transformarea Balcanilor într-un veritabil centru de instabilitate europeană.
Confruntarea alianțelor
Particularitatea situației era dată de existența unui sistem de alianțe care lega principalele puteri europene într-o rețea complexă de obligații și interese strategice. Pe de-o parte, Tripla Alianță reunea Germania, Austro-Ungaria și Italia, în timp ce, pe de altă parte, sistemul diplomatic al Antantei apropia Franța, Marea Britanie și Rusia.
Deși aceste alianțe nu implicau automat declanșarea unui război general în cazul unui conflict local, ele au contribuit la crearea unui context în care o criză regională putea duce, prin mecanisme diplomatice și militare succesive, la implicarea majorității Marilor Puteri.
Franța, îngrijorată de superioritatea Germaniei și de incertitudinea susținerii britanice, a urmărit după 1911 întărirea alianței cu Rusia prin sprijin financiar și militar. Parisul dorea să se asigure că, în eventualitatea unui conflict european, Rusia va acționa nu doar împotriva Austro-Ungariei, ci și împotriva Germaniei. În acest scop, Franța a acceptat extinderea obligațiilor alianței și asupra unor eventuale conflicte din Balcani, considerând că o confruntare între Serbia și Austro-Ungaria ar putea determina Rusia să intervină și să o împiedice pe Franța să rămână izolată în fața Germaniei.
Britanicii și Balcanii
Istoricii s-au străduit să răspundă la întrebarea dacă decidenții britanici erau conștienți de riscurile pe care le aducea balcanizarea politicii de securitate a Antantei.
„Decidenții britanici erau pe deplin conștienți că schimbările din geopolitica europeană crease un mecanism care, dacă era activat, ar putea transforma un conflict balcanic într-un război european. Ei priveau această posibilitate – așa cum priveau, practic, orice aspect al situației europene – ca pe o ambivalență,” scrie istoricul Margaret MacMillan în cartea „Războiul care a pus capăt păcii”.
Ambivalența politicii britanice a ieșit la suprafață chiar în 1912. În luna noiembrie, Marea Britanie a informat Franța că nu era dispusă să intre în război pentru a susține pretenția Serbiei la un port la Marea Adriatică. Totuși, în decembrie, ministrul britanic de Externe Edward Grey a avertizat Germania că un eventual conflict între Austro-Ungaria și Serbia ar putea declanșa o reacție în lanț.
Implicarea Rusiei în sprijinul Serbiei ar fi putut determina intervenția.
