La începutul secolului XX, Balcanii s-au transformat într-un adevărat butoi cu pulbere al Europei. Între disputele teritoriale, rivalitățile naționale și alianțele Marilor Puteri se contura o confruntare ale cărei rezultate aveau să treacă cu mult dincolo de granițele peninsulei. În centrul acestei tensiuni se afla Serbia, a cărei ascensiune provoca o neliniște tot mai profundă la Viena. Percepția Austro-Ungariei asupra ambițiilor și politicii Serbiei rămâne un subiect intens studiat de istorici, deoarece oferă una dintre cheile pentru înțelegerea mecanismului diplomatic și politic care a condus Europa spre Primul Război Mondial. În acest climat din ce în ce mai tensionat, Germania, principalul aliat al Austro-Ungariei, își manifesta din ce în ce mai conștient forța în Europa.
Războaiele Balcanice au modificat rapid echilibrul de putere din regiune, iar ascensiunea Serbiei a generat o îngrijorare tot mai mare la Viena. Pentru Austro-Ungaria, extinderea teritorială și promovarea naționalismului sârbească nu erau doar probleme regionale, ci o amenințare la adresa propriului imperiu, deja fragilizat de dificultăți economice și conflictele dintre diversele sale naționalități.
„Pe măsură ce situația din Peninsula Balcanică se agrava, factorii de decizie din Viena au început să se orienteze către soluții mai dure, specifice ‘şoimilor’. Atmosfera a continuat să capete o caracteristică oscillantă pe măsură ce crizele apăreau și dispăreau, dar a rezultat un efect cumulativ: de fiecare dată, factorii-cheie de decizie adoptau atitudini mai agresive. Iar neliniștea politicienilor era amplificată de considerații financiare și morale.
Pe măsură ce fondurile destinate mobilizărilor în timp de pace diminuau, iar temerile legate de impactul acestora asupra recruților din naționalitățile minoritare creșteau, opțiunile Austro-Ungariei deveneau din ce în ce mai restrânse, iar perspectiva sa politică, din ce în ce mai rigidă”, scria istoricul Margaret MacMillan în lucrarea sa „Războiul care a pus capăt păcii”.
În ciuda acestei retorici din ce în ce mai agresive a Vienei, ultima evaluare strategică antebelică a regiunii, întocmită de un oficial austriac, „Memorandum Matscheko”, pregătit pentru ministrul de Externe austro-ungar, Leopold Berchtold, în iunie 1914, nu propunea nicio acțiune militară ca metodă de a rezolva numeroasele probleme cu care se confrunta Austria în peninsulă. În ciuda acestui memorandum, în iulie 1914, Austro-Ungaria a optat pentru confruntarea armată pentru a soluționa litigul cu Serbia, bazându-se pe alianța cu Germania.
Politica germană
În acest climat tensionat, Germania, principalul aliat al Austro-Ungariei, își continua afirmarea forței pe scena europeană. Moștenind într-o oarecare măsură tradiția politicii de putere asociate cu Bismarck, Berlinul încerca să-și controleze rivalii și să contracareze influența Franței și a Imperiului Țarist.
„Există – subliniază Margaret MacMillan – și o dependență tot mai crescută a germanilor de o ‘politică a puterii’. Obiceiul de a căuta autonomie și siguranță prin sporirea forței era o caracteristică adânc înrădăcinată în politica germană adoptată de Bismarck, Bülow și Bethmann Hollweg.
Faptul că această goană după putere a provocat vehemență în rândul statelor vecine ale Germaniei și a îndepărtat potențialii parteneri ai unui alianțe a fost o problemă pe care factorii decizionali care au urmat nu au reușit să o rezolve. Totuși, atât timp cât politica continua să genereze
