Alexandru Ioan Cuza, născut pe 20 martie 1820 în Huși, a fost primul conducător al Principatelor Române, unificând Moldova și Țara Românească. Pe 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar pe 24 ianuarie 1859 a fost și al Țării Românești, realizând astfel unirea principatelor.
Cuza a avut un rol activ în mișcarea revoluționară din 1848 în Moldova și a militat pentru unirea celor două principate. Odată devenit domnitor, a lucrat pentru recunoașterea unirii din partea Puterii suzerane și a Puterilor Garante și pentru finalizarea unirii Principatelor Române printr-o unitate constituțională și administrativă în 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar denumit România, cu capitala la București.
Sub conducerea sa, societatea românească a evoluat rapid de la feudalism la modernism, Cuza inițiind numeroase reforme cu ajutorul consilierului său, Mihail Kogălniceanu. Aceste reforme au inclus confiscarea moșiilor mănăstirești în 1863 și împroprietărirea țăranilor.
Cuza a implementat Codul Civil și Codul Penal inspirate din Codul Napoleonian și a înființat universitățile din București și Iași, printre altele. Aceste măsuri au generat nemulțumiri, mai ales în rândul clerului, conducând la conspirații împotriva sa.
El a fost constrâns să abdice pe 22 februarie 1866 de către Monstruoasa Coaliție, o alianță între conservatori și liberali. După abdicare, Cuza a trăit în exil până la decesul său pe 15 mai 1873 în Heidelberg, Germania.
