Povestirile împărtășite în jurul unui foc de tabără ar fi catalizat evoluția limbajului uman. În momentul în care oamenii au învățat să domine focul, ar fi putut, fără să-și dea seama, să creeze un nou cadru social. În jurul focurilor de tabără, membrii comunităților de vânătoare și cules arhaice s-ar fi putut reuni noaptea pentru a relata întâmplări, iar aceste interacțiuni ar fi putut stimula dezvoltarea miturilor și identităților culturale. Conform unei noi cercetări speculative, acest proces ar fi putut chiar contribui la formarea limbajului.
Povestirile împărtășite în jurul unui foc de tabără ar fi catalizat evoluția limbajului uman. Anterior, cercetători au sugerat că limbajul ar fi evoluat împreună cu fabricarea uneltelor, deoarece transmiterea unor tehnici complexe necesita forme avansate de comunicare. Totuși, multe specii de animale care nu utilizează limbaj verbal, inclusiv maimuțele, corvidele și caracatițele, sunt în stare să creeze unelte.
„Mă frustrează adesea când cineva afirmă că limbajul trebuie să fie asociat cu intenția și semnificația, deoarece și cimpanzeii fac asta prin gesturi. Ceea ce alte specii nu realizează însă este utilizarea comunicării pentru a relata povești și a forma identități sociale,” a afirmat Catherine Hobaiter, de la Universitatea St Andrews (Scoția).
Un nou cadru social: Povestirile împărtășite în jurul focului de tabără ar fi catalizat evoluția limbajului uman
Cercetătorii susțin că limbajul își are rădăcinile în gesturile corporale utilizate și de alte maimuțe. Acestea sunt suficiente pentru organizarea grupurilor, soluționarea conflictelor și coordonarea activităților, astfel încât limbajul nu ar fi fost neapărat esențial pentru supraviețuirea cotidiană a strămoșilor noștri.
Situația s-ar fi schimbat însă seara, în jurul focului. „Nișa creată de focul de tabără a adus un element special, oferindu-ne acel interval de la finalul zilei în care toată lumea era împreună și putea petrece timp conectându-se ca grup,” explică Hobaiter.
Cercetătorii menționează un studiu din 2014 care a examinat comunități de vânători-culegători din Namibia. În timpul zilei, discuțiile erau axate în principal pe activitățile practice. După întuneric și când oamenii se strângeau în jurul focului, povestirea devenea principala formă de comunicare.
„Povestirea încorporează elemente precum identitatea socială și narațiunea, adică aspecte care fac limbajul unic pentru oameni,” afirmă Hobaiter, citată de IFL Science.
Ipoteza rămâne nevalidată
Ipoteza nu a fost încă dovedită, dar autorii au formulat șase predicții. De exemplu, ei se așteaptă ca ritmul și structura poveștilor să fie diferite de cele ale conversațiilor practice și ca imaginația și abstracția să fie trăsături definitorii ale narațiunilor.
De asemenea, ritmul poveștilor ar putea fi influențat de dansul flăcărilor, în timp ce lumina slabă ar fi făcut gesturile mai greu de observat. Cercetătorii sugerează chiar că povestitorii și ascultătorii ar putea să-și sincronizeze activitatea cerebrală, ritmul cardiac și comportamentul.
„Aceste concepte pot fi testate chiar acum, cu tipul de date pe care îl avem,” afirmă Hobaiter. Totuși, cercetătorii recunosc că există riscul de a „romantiza excesiv lumina focului” dacă experimentele nu sunt structurate cu atenție și analizate critic.
Dacă ipoteza va fi validată, cercetătorii sugerează că utilizarea limbajului pentru a relata povești ar fi transformat atât de profund societatea umană încât ar fi contribuit la ceea ce suntem astăzi: „Homo narrans”, omul povestitor.
Studiul a fost publicat
