În iarna anului 1944, Olanda, sub ocupație nazistă, a fost afectată de una dintre cele mai severe crize alimentare din Europa Occidentală a secolului XX. Aproximativ 20.000 de persoane au murit din cauza malnutriției și a bolilor asociate, iar milioane au reușit să supraviețuiască cu rații insuficiente și produse de substituție. Printre acestea se numără și bulbii de lalea, utilizați pentru prepararea supelor, terciurilor sau ca înlocuitori rudimentari ai făinii.
În mod paradoxal, această tragedie a oferit medicilor o observație care a revoluționat înțelegerea unei boli misterioase. Pentru copiii cu boală celiacă tratați de pediatrul olandez Willem Karel Dicke, simptomele au început să dispară tocmai în perioada în care pâinea și făina fuseseră aproape complet eliminate din alimentație.
Descoperirea urma să conducă, câțiva ani mai târziu, la identificarea glutenului drept declanșator al bolii celiace.
## Iarna Foametei
Criza alimentară a început în toamna anului 1944, după ce autoritățile germane au impus un blocaj asupra transporturilor către vestul Olandei, ca răspuns la greva feroviară organizată în sprijinul Aliaților.
Untul, carnea și brânza au dispărut rapid de pe rafturi. Apoi, a urmat făina. În câteva luni, rațiile oficiale au scăzut în unele orașe la aproximativ 500–580 de kilocalorii pe zi, insuficiente chiar și pentru supraviețuirea pe termen lung.
Oamenii fierbeau coji de cartofi, pregăteau supe din sfeclă furajeră și călătoreau zeci sau sute de kilometri în mediul rural pentru a schimba bijuterii sau obiecte de preț pe câteva kilograme de hrană.
Când aproape orice sursă de hrană a dispărut, mulți au început să consume bulbi de lalea. Aceștia erau curățați de învelișul exterior, mugurele central, care conținea cei mai amari compuși, era îndepărtat, iar restul era fiert sau măcinat și amestecat cu alte ingrediente pentru a crea un substitut rudimentar de făină.
Printre cei care au reușit să supraviețuiească în acest mod s-a numărat și adolescenta Audrey Hepburn, care avea să povestească mai târziu că efectele foametei i-au afectat sănătatea pe parcursul întregii sale vieți.
## O boală pe care medicina nu putea să o explice
În prima jumătate a secolului XX, boala celiacă era considerată unul dintre cele mai dificile diagnostice în pediatrie.
Copiii afectați aveau adesea un aport alimentar aparent normal, însă continuau să slăbească. Aceștia sufereau de abdomen mărit, diaree persistentă, dureri abdominale și întârzieri severe în creștere. Fără un tratament eficient, mulți copii mureau.
În anii 1920, pediatrul american Sidney Haas a observat că unii copii diagnosticați cu boala celiacă, în acea vreme, începeau să se simtă mai bine atunci când purtau o dietă bazată aproape exclusiv pe banane. Convins că fructele sunt soluția, a recomandat această dietă în numeroase cazuri.
Astăzi se știe că ameliorarea nu era cauzată de banane, ci de eliminarea aproape completă a cerealelor ce conțin gluten.
## Pâinea a devenit principalul suspect
Cu câțiva ani înainte de foamete, pediatrul Willem Karel Dicke a auzit o observație aparent banală din partea mamei unui pacient. Femeia a observat că simptomele copilului păreau să se amelioreze în momentele în care familia nu avea pâine în casă.
Într-o perioadă în care observațiile părinților erau adesea ignorate în fața diagnosticelor medicale, Dicke nu a trecut cu vederea ceea ce a auzit. A început să compare dietele copiilor internați și să observe dacă apariția simptomelor era influențată de eliminarea anumitor alimente.
Observațiile sugerează existența unei conexiuni între consumul de pâine și agravarea bolii.
