Imaginează-ți că trebuie să muți câteva obiecte mari dintr-un apartament în altul și soliciți sprijinul membrilor de familie apropiați – poate o mașină, poate doar o oră din timpul lor – dar răspunsul vine rapid: „Contactează o companie de transport, e mai ușor.”
Paradoxul apare când observi că, în același timp, aceleași persoane devin deranjate dacă altcineva îți oferă ajutor: „Nu-i nevoie să vină cineva străin, ce va crede lumea despre noi?” Această formă de respingere a ajutoarelor, împreună cu controlul asupra resurselor pe care le poți obține de la alții, este mult mai răspândită decât pare. Dincolo de aparentul pragmatism („nu te complica”), în spate se află mecanisme legate de imaginea socială, mândrie și frica de opinia celorlalți, teme care sunt bine explicate de psihologie și sociologie.
Erving Goffman, conform www.britannica.com, sociologul care a introdus conceptul de „teorie dramaturgică”, compară viața socială cu o scenă de teatru, unde fiecare dintre noi joacă un rol bine construit pentru publicul din jurul său. Din această perspectivă, gesturile și reacțiile noastre nu sunt întâmplătoare, ci fac parte dintr-un „spectacol” menit să păstreze o anumită imagine despre noi. Când un gest, chiar și unul de ajutor, riscă să perturbe această imagine, făcându-ne să părem vulnerabili, dependenți sau lipsiți de control, mulți aleg să respingă sprijinul sau să-l accepte doar în forme care nu amenință „scena” socială.
Există însă și o dimensiune psihologică: stigmatizarea – în special auto-stigmatizarea – adică tendința de a internaliza rușinea sau critica socială și de a o îndrepta împotriva noastră. Oamenii pot interioriza convingerea că, dacă familia acceptă (sau oferă) ajutor, asta sugerează că „problema” lor este evidentă și percepută ca o slăbiciune. Astfel, refuzul de a solicita sau a primi ajutor (sau de a permite altcuiva să-l ofere) apare din teama că „așa ne va percepe lumea”.
Cercetările referitoare la stigmatizarea căutării ajutoarelor arată clar că simpla temere de a fi judecat de ceilalți reduce semnificativ disponibilitatea oamenilor de a solicita sprijin – fie că este vorba despre terapie, fie de o nevoie concretă și simplă, cum ar fi un mic ajutor.
Studiile sugerează că a-i ajuta pe alții nu este întotdeauna bine văzut. În anumite contexte, gesturile de suport pot avea costuri sociale: cei care cer ajutor pot fi etichetați drept slabi, iar cei care îl oferă, ca fiind prea implicați. În viața de zi cu zi, aceasta conduce la reacții aparent paradoxale: o familie poate refuza ajutorul nu dintr-o lipsă de bunăvoință, ci din frica de a nu părea vulnerabilă și poate descuraja și sprijinul extern, pentru a evita impresia că „nu se descurcă singură”.
Ce se poate face, concret și fără dramatism, atunci când te confrunți cu acest tipar?
În primul rând, este esențial să separi problema practică de cea emoțională: solicită ajutorul pentru nevoia reală – nu pentru a demonstra ceva sau pentru a repara o relație.
În al doilea rând, formulează cererea în așa fel încât să nu le pară amenințăto
