Asteroidul care a dus la dispariția dinozaurilor a influențat evoluția tonului? Deși majoritatea oamenilor asociază animalele cu sânge cald cu mamiferele, precum câinii sau elefanții, tonii se încadrează în această categorie rară. Dintre cele aproximativ 33.000 de specii de pești, doar câteva reușesc să își mențină temperatura corpului la un nivel superior celui al apei, iar această adaptare le oferă tonilor capacitatea de a înota rapid și eficient pe distanțe foarte lungi.
Asteroidul care a dus la dispariția dinozaurilor a influențat evoluția tonului? Tonii sunt parte din familia Scombridae, împreună cu specii ca macroul și pălămida. Până recent, cercetătorii credeau că strămoșii acestor pești au evoluat în animale cu sânge călduț și au crescut repede în dimensiuni după impactul asteroidului care a determinat dispariția dinozaurilor, ocupând nișele ecologice lăsate libere.
Un nou studiu contestă această teorie. Conform cercetătorilor, evoluția sângelui cald și creșterea dimensiunilor mari nu au fost o consecință directă a extincției de acum 66 de milioane de ani.
Asteroidul care a dus la dispariția dinozaurilor a influențat evoluția tonului? Iată ce dezvăluie ADN-ul peștilor!
Pentru a ajunge la concluzie, cercetătorii de la Universitatea Yale (SUA) au studiat ADN-ul a 50 de specii din familia Scombridae și l-au comparat cu dovezile din registrul fosilifer. Rezultatele indică faptul că familia a apărut acum aproximativ 68 de milioane de ani, însă diversificarea sa a avut loc lent, pe parcursul a aproximativ 40 de milioane de ani.
De asemenea, studiul sugerează că sângele cald a evoluat independent de trei ori în cadrul familiei Scombridae, iar cel puțin două dintre aceste evenimente au avut loc cu 10-15 milioane de ani după impactul asteroidului. În același timp, tonii au ajuns la dimensiunile impresionante de astăzi abia acum aproximativ 10 milioane de ani.
„Faptul că o trăsătură are o anumită funcție astăzi nu înseamnă că a evoluat inițial pentru acel scop”, afirmă Chase Brownstein, coordonatorul studiului. El consideră că sângele cald și dimensiunea mare sunt exemple de „exaptație”, trăsături care au apărut inițial din alte motive și care au fost ulterior folosite pentru noi avantaje, cum ar fi migrarea pe distanțe lungi sau vânătoarea eficientă, potrivit IFL Science.
Discuția continuă
Cu toate acestea, există și o altă ipoteză. Unii cercetători susțin că sângele cald a evoluat în contextul apariției cetaceelor, precum balenele și delfinii, care începeau să se diversifice în aceeași perioadă. În această viziune, tonii s-ar fi adaptat pentru a putea concura cu acești prădători sau pentru a-i evita.
Brownstein respinge această explicație, argumentând că nu există suficiente dovezi fosile pentru a susține un astfel de scenariu.
Dahiana Arcila, cercetătoare la Universitatea California din San Diego (SUA) și susținătoare a ipotezei legate de cetacee, afirmă că noul studiu nu contrazice concluziile sale. Ea subliniază că apariția sângelui cald este situată tot în Eocen, o perioadă în care cetaceele se diversificau, iar echipa sa a analizat peste 1.050 de specii de pești și multiple dovezi fosile care sprijină această interpretare.
Conform cercetătoarei, macroevoluția nu poate fi observată direct, astfel că toate ipotezele se bazează pe interpretarea dovezilor disponibile. Din acest motiv, dezbaterea referitoare la originea sângelui cald la tonii rămâne deschisă.
Studiul a fost publicat în revista Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences.
Vă sugerăm să citiți și:
Păsările izolate pe insule evoluează diferit față de restul speciei
Producția global
