Unele păsări își abandonează ouăle în cuiburile altor specii și dispar complet. Puii ajung să îi elimine pe „frații” lor din cuib și să fie îngrijiți de părinți adoptivi înșelați.
Dacă un individ ar părăsi copilul său în casa unor necunoscuți, reacția ar fi una de uimire. În regnul animal însă, această tactică există de milioane de ani și este considerată o metodă eficientă de a supraviețui.
Biologii denumesc acest fenomen „parazitism nidicol”. Anumite animale își lasă puii în grija altor specii, iar părinții adoptivi ajung să îi crească fără să realizeze acest lucru.
Cel mai renumit exemplu al acestei strategii este cucul comun, pasăre întâlnită în special în Europa și Asia. Femela monitorizează cu atenție cuiburile altor păsări și așteaptă momentul ideal pentru a-și depune propriul ou. Totul se desfășoară în câteva secunde: intră în cuib, îndepărtează un ou gazdă și îl substituie cu al ei, apoi dispare complet. După eclozare, puiul de cuc iese adesea primul din ou și, deși este încă orb și aproape lipsit de pene, începe instinctual să împingă celelalte ouă sau chiar puii gazdei în afara cuibului. Rămas singur, primește toată hrana și atenția părinților adoptivi, care continuă să îl îngrijească fără a recunoaște impostorul.
Cercetătorii afirmă că aceste comportamente sunt înnăscute. Cucii nu necesită învățare în privința migrației, a depunerii ouălor în cuiburile altor păsări sau a continuității ciclului lor de viață. Chiar și crescuți de „părinți adoptivi” din alte specii, aceștia revin la aceleași comportamente specifice ale propriei specii.
În Africa subsahariană, pasărea cunoscută sub numele de honeyguide, sau indicatorul, adopta o strategie și mai brutală. Puiul proaspăt eclozat îi atacă pe ceilalți pui din cuib cu un cioc tăios, eliminându-i înainte ca aceștia să aibă șansa să crească.
Există de asemenea și insecte care aplică tactici similare. Larvele unor gândaci din familia blister beetles se strâng pe plante și emit substanțe chimice ce imită feromonii femelelor de albine. Masculii sunt atrași de semnal, iar larvele se prind de corpul lor și ajung astfel în stupii sau cuiburile albinelor, unde consumă hrana destinată puilor gazdei.
Pentru speciile parazite, beneficiul este imens: părinții economisesc energie în construirea unui cuib, protejarea ouălor sau îngrijirea puilor. Astfel, pot produce mai multe ouă și își cresc șansele de reproducere.
Anumite păsări-gazdă au învățat să detecteze ouăle străine și să le arunce din cuib. Ca reacție, speciile parazite au dezvoltat ouă aproape imposibil de distins de cele originale. Astfel, între cele două specii s-a instaurat o luptă evolutivă continuă, centrată pe imitare și descoperire.
Deși aceste comportamente pot părea brutale dintr-o perspectivă umană, ele nu sunt accidente sau deviații ale naturii. Sunt strategii ce au supraviețuit datorită eficienței lor. În lumea animală, succesul nu depinde de moralitate, ci de abilitatea unei specii de a-și transmite genele mai departe.
Știați că?
Puiul de cuc poate elimina din cuib ceilalți pui la câteva ore după eclozare, deși este încă orb și aproape fără pene.
Aproximativ 1% dintre speciile de păsări practică parazitismul de cuib (sau parazitismul nidicol).
Anumite păsări-gazdă pot distinge ouăle străine după culoare sau model și le împing afară din
