Astăzi, oglinzile sunt omniprezente, de la locuințe și automobile, până la magazine și telefoane mobile. Privirea în oglindă face parte din gesturile zilnice, atât de comune încât rareori ne întrebăm cum erau primele oglinzi sau când au început oamenii să se vadă pentru prima oară pe sine.
Primele oglinzi realizate nu erau din sticlă, ci din obsidian și alte materiale lustruite, iar apariția oglinzii moderne a fost posibilă abia după ce meșteșugarii au reușit să combine o suprafață de sticlă cu un strat metalic extrem de reflectorizant.
Cele mai vechi oglinzi cunoscute au o vechime de aproximativ 8.000 de ani și provin din Anatolia, pe teritoriul actual al Turciei. Acestea erau făcute din obsidian, o rocă vulcanică asemănătoare sticlei, care, după o șlefuire atentă, putea reflecta imaginea persoanei care se uita.
Primele oglinzi nu erau din sticlă. Studii arheologice recente indică faptul că astfel de artefacte existau în Anatolia încă din mileniul VIII î.Hr. Oglinzile din obsidian erau rare și necesitau o prelucrare riguroasă a suprafeței pentru a asigura o reflexie cât mai clară.
Totuși, reflexia nu era identică celei obținute de o oglindă modernă. Suprafața curbată și dimensiunile reduse puteau distorsiona imaginea, dar ofereau totuși un aspect cu totul neobișnuit pentru persoanele din acea epocă: ocazia de a-și observa chipul fără ajutorul unei ape liniștite.
Descoperiri asemănătoare au fost realizate și în Mesopotamia, Egipt și America Centrală, unde au fost găsite oglinzi din piatră sau din alte materiale lustruite.
Egiptenii și romanii au preferat metalul. Odată cu avansarea metalurgiei, piatra a fost înlocuită de bronz, cupru și, mai târziu, argint.
În Egiptul Antic, oglinzile erau de obicei în formă de disc din metal foarte lustruit, având un mâner decorativ. Unele exemplare găsite în morminte sunt adevărate opere de artă.
Oglinzile din metal au continuat să fie folosite timp de mii de ani, deoarece obținerea unei suprafețe de sticlă suficient de clare și uniforme pentru a fi considerată de calitate era mult mai complicată.
Romanii au folosit și ei oglinzi din metal și au experimentat diferite forme de oglinzi din sticlă cu suprafețe reflectorizante. Cu toate acestea, acestea nu ofereau încă imaginea clară și uniformă a oglinzilor de astăzi.
Veneția a marcat un moment crucial în istoria oglinzii. O transformare majoră s-a produs în Europa în timpul Renașterii.
În secolul al XVI-lea, meșteșugarii de pe insula Murano, lângă Veneția, au perfecționat producția de foi de sticlă clare și relativ uniforme și au dezvoltat tehnici prin care partea din spate putea fi acoperită cu un strat reflectorizant.
Oglinzile venețiene nu erau „argintate” în sensul modern al termenului. Suprafața reflectorizantă era obținută prin utilizarea unui amalgam de staniu și mercur aplicat pe partea din spate a sticlei.
Rezultatul era o imagine mult mai luminoasă și mai fidelă decât cea oferită de oglinzile metalice tradiționale.
Tehnologia a devenit una dintre cele mai bine păstrate specialități ale Veneției. Meșteșugarii din Murano erau subiecți ai unor reguli stricte, iar producția de oglinzi a evoluat într-o industrie semnificativă și extrem de profitabilă.
Timp de mai bine de un secol, oglinzile venețiene au fost obiecte de lux extrem de costisitoare și au ajuns în palatele aristocrației europene. Un exemplar putea valora chiar mai mult decât o pictură importantă.
Cine a creat oglinda modernă? Procesul utilizat
