Ceva surprinzător iese la iveală despre dezvoltarea Sistemului Solar. Un studiu recent sugerează că două „super Pământuri” ar fi putut orbita cândva în apropierea lui Uranus și Neptun, generând instabilități și afectând sateliții din vecinătate înainte de a dispărea în spațiul interstelar.
Această teorie provine dintr-un set complex de simulări realizate de echipa condusă de Matthew Clement de la Universitatea Johns Hopkins. Folosind o serie de simulări ce acoperă milioane de ani de evoluție planetară, cercetătorii caută să explice lacunele și neconcordanțele din structura actuală a Sistemului Solar. Studiul a arătat că, în primele etape ale Sistemului nostru Solar, ar fi putut exista nu doar patru, ci chiar cinci sau șase planete gigantice.
Diverse modele au fost simulate pentru a urmări posibile relocări și ejectări planetare. Rezultatele au indicat că aceste planete ar fi trebuit să fie comparabile ca masă cu Neptun sau cu planetele de tip „super-Pământ”, făcându-le să resimtă influența gravitației altor corpuri mari și să fie, în cele din urmă, expulzate din Sistemul Solar.
În anumite scenarii, prezența acestor planete ar fi provocat modificări în structura sateliților lui Uranus și Neptun, explicând trăsăturile neașteptate ale unor luni. Câteva scenarii desprinse din simulările echipei arată că, în contextul acestor planete dispărute, coliziunile și instabilitățile orbitale ar fi putut avea un impact considerabil asupra lunii Miranda a lui Uranus.
Această ipoteză captivantă necesită cercetări suplimentare și modele mai detaliate pentru a determina cu precizie structura inițială și dinamica Sistemului Solar. Este clar până acum că aceste „super Pământuri” ar fi jucat un rol esențial în arhitectura cosmică incomplet înțeleasă a grupului de planete și sateliți care orbitează în jurul Soarelui nostru.
