Mecanismele care conduc națiunile spre război, în special în contextul celor două războaie mondiale, au fost studiate amănunțit de către istorici. Totuși, declanșarea Primului Război Mondial continuă să genereze întrebări. Este paradoxal că, cu un an înainte de începutul conflictului, marile puteri europene participau la negocieri și acțiuni diplomatice menite să reducă tensiunile internaționale. Cum a fost posibil ca, în vara anului 1914, Europa să fie cuprinsă de un război de o amploare fără precedent? A fost acest conflict rezultatul unui parcurs inevitabil de evenimente sau al alegerilor făcute de câțiva lideri politici și militari care aveau suficiente resurse pentru a conduce continentul spre război?
Istoricii au studiat îndelung felul în care au coexistat cele două mari blocuri politico-militare ce dominau Europa la începutul secolului XX: Antanta, constituită din Franța, Marea Britanie și Imperiul Țarist, și Tripla Alianță, formată din Germania, Austro-Ungaria și Italia.
Deși relațiile dintre națiunile membre au fost caracterizate de numeroase tensiuni până în 1914, acestea nu au degenerat într-un conflict generalizat datorită funcționării mecanismelor diplomatice.
Discuțiile și negocierile dintre marile puteri din 1913 reprezintă o dovadă clară a eficienței diplomației în a preveni, măcar temporar, izbucnirea unui război european.
„Marile puteri au încercat, chiar și târziu, în 1913, să depășească aceste alianțe. Germania și Rusia au discutat uneori despre soluționarea disputelor, la fel au procedat și Marea Britanie și Germania, Rusia și Austro-Ungaria sau Franța și Germania. Fie că era vorba de inerție, de amintirile conflictelor anterioare sau de teama de trădare, oricare ar fi fost motivul, toate aceste tentative au eșuat”, notează istoricul Margaret MacMillan în lucrarea sa „Războiul care a pus capăt păcii”.
Cine a fost responsabil de decizia de a împinge Europa într-un război?
Un lucru este cert: în vara anului 1914, liderii politici și militari care au decis să opteze pentru forța militară au abandonat calea dialogului. De atunci, responsabilitatea pentru implicarea țărilor conduse de ei într-un conflict de mari proporții a căzut în întregime pe umerii celor care au luat aceste decizii. Ce anume i-a determinat să intre în luptă vara anului 1914?
„Ajungem în cele din urmă – subliniază Margaret MacMillan – la acei câțiva generali, capete încoronate, diplomați sau politicieni care în vara lui 1914 aveau puterea și autoritatea de a decide pentru mobilizarea armatelor, pentru compromis sau pentru implementarea unor planuri deja stabilite de armatele lor.
Contextul istoric este esențial pentru a înțelege profilul acestor personalități și modul în care au acționat. Pe de altă parte, personalitățile lor individuale nu trebuie ignorate. Cancelarul german, Theobald von Bethmann Hollweg, își pierduse recent soția dragă. A influențat acest aspect perspectiva sa asupra izbucnirii războiului?
Nicolae al II-lea al Rusiei era un lider cât se poate de slab. Cu siguranță, din această cauză, îi era mult mai greu să se opună generalilor săi, care solicitau o mobilizare instantanee a Rusiei.
Franz Conrad von Hötzendorf, șeful de stat-major al armatei austro-ungare, își dorea glorie atât pentru țara sa, cât și pentru sine, pentru a se putea căsători cu o femeie divorțată”.
Justificările post-război. Căutări fără sfârșit.
