Aproape fiecare dintre noi a întâlnit, în ultimii ani, expresia „cred că am ADHD”. Această sintagmă a devenit atât de comună încât este utilizată uneori pentru a justifica orice moment de distragere, orice întârziere sau orice dificultate de a se concentra.
În realitate, ADHD nu înseamnă doar că îți rătăcesc gândurile într-o ședință sau că îți uiți cheile prin casă. Este o afecțiune de neurodezvoltare recunoscută de comunitatea medicală, care afectează modul în care creierul controlează atenția, impulsurile și organizarea activităților zilnice.
Ce este ADHD?
ADHD este acronimul pentru Attention-Deficit/Hyperactivity Disorder, cunoscut în limba română ca tulburare de deficit de atenție și hiperactivitate. Este una dintre cele mai comune tulburări de neurodezvoltare, manifestându-se în copilărie, deși în multe situații diagnosticul este stabilit abia în adolescență sau chiar în perioada adultă. Spre deosebire de o opinie răspândită, ADHD nu înseamnă că persoana „nu poate fi focusată”. De fapt, provocarea constă în a controla atenția. Creierului îi este mai greu să regleze atenția, să filtreze informațiile esențiale și să-și mențină concentrarea asupra unei sarcini, în special atunci când aceasta nu oferă suficiente stimulente.
Cum diferă funcționarea creierului?
Creierul persoanelor cu ADHD procesează informațiile într-un mod diferit, în special în regiunile asociate cu ceea ce specialiștii numesc funcții executive. Aceste funcții includ abilitatea de a planifica, de a organiza activitățile, de a respecta termenele, de a controla impulsurile și de a se concentra asupra unei sarcini. Doi neurotransmițători importanți, dopamina și noradrenalina, joacă un rol semnificativ în motivație, atenție și recompensă. Studii sugerează că balanța acestor substanțe este diferită la persoanele cu ADHD, ceea ce poate face ca sarcinile repetitive sau lipsit de interes să fie mult mai greu de susținut. Totuși, acest lucru nu înseamnă că cei cu ADHD au „insuficientă dopamină”, ci că modul în care anumite circuite cerebrale utilizează acești neurotransmițători diferă de cel al populației generale.
ADHD nu se referă doar la hiperactivitate
Mulți își imaginează un copil care aleargă constant prin clasă și nu poate sta locului. În realitate, există trei forme clinice principale ale ADHD:
1. predominant neatent, în care dificultățile de concentrare sunt cele mai vizibile;
2. predominant hiperactiv-impulsiv, caracterizat prin neliniște și impulsivitate;
3. forma combinată, cea mai frecventă, în care ambele tipuri de simptome sunt prezente.
Cei cu forma predominant neatentă pot rămâne neobservați pe parcursul anilor, deoarece nu cauzează probleme de comportament. ADHD se diagnostichează mai rar la fete comparativ cu băieți, însă cercetările arată că multe fete rămân nediagnosticate în copilărie. Spre deosebire de băieți, ele manifestă mai des forma predominant neatentă, cu mai puțină hiperactivitate evidentă, ceea ce întârzie observarea dificultăților lor.
Cum se manifestă?
Simptomele variază în funcție de vârstă. La copii, pot apărea dificultăți în a urma instrucțiunile, uitare frecventă a obiectelor, incapacitatea de a sta liniștit mult timp sau tendința de a întrerupe constant conversațiile. La adolescenți și adulți, hiperactivitatea fizică poate deveni mai puțin vizibilă, fiind înlocuită de o stare constantă de neliniște, dificultăți de organizare, procrastinare și probleme în gestionarea timpului. Mulți adulți diagnosticați cu ADHD afirmă că au impresia că mintea lor funcționează continuu cu „mai multe file deschise simultan”.
Ce este hiperfocalizarea?
Poate părea contradictoriu, dar multe persoane cu ADHD pot dedica ore întregi unei activități
