După ce a plasat ţara într-o situaţie alarmantă, Regele Carol al II-lea a abdicat pe 6 septembrie 1940, fiul său, Regele Mihai I, revenind la conducerea ţării.
Carol al II-lea (1893 – 1953) este regele cel mai contestat al României. După o tinereţe plină de evenimente, în 1925 s-a separat de soţia sa Elena, a renunţat la drepturile de moştenitor al coroanei României şi s-a stabilit la Paris, alături de Elena Wolf-Lupescu. „Acest erotic este o ameninţare atât pentru ţară, cât şi pentru noi; să mulţumim Providenţei că putem scăpa de el”, a declarat Ion I.C. Brătianu lui Gh. Tătărescu, cu puţin înainte de reuniunea Consiliului de Coroană care a luat act de renunţarea lui Carol.
Regele Ferdinand l-a exclus din Familia Regală şi l-a desemnat ca moştenitor pe tânărul său nepot, Mihai. Astfel, prima domnie a MS Regele Mihai I a început în 1927, după dispariţia bunicului său, Regele Ferdinand I. Regele-copil a fost sub tutela unei Regente conduse de unchiul său, Principele Nicolae al României.
După negocieri cu Iuliu Maniu, Carol s-a întors în ţară pe 6 iunie 1930 şi a fost declarat rege după două zile. Deşi jurase că renunţă la relaţia cu Elena Wolf, a exilat-o pe regina-mamă Elena şi a adus-o pe iubita sa la Bucureşti.
Anul său de domnie 1930 – 1940 a fost marcat, pe de o parte, de o creştere economică şi de o dezvoltare culturală, dar pe de altă parte, de o degradare a democraţiei. A influenţat viaţa politică prin manipularea partidelor politice şi, în cele din urmă, prin eliminarea acestora.
Una dintre forţele opuse lui Carol a fost Mişcarea legionară condusă de Corneliu Codreanu, mişcare care câştiga din ce în ce mai multă popularitate, datorită formelor sale neobişnuite de manifestare: sprijin oferit ţărănimii în gospodărie, tabere de muncă în construcţii. Însă, acte de violenţă, atacuri antisemitice şi critici dure la adresa partidelor, au dus la măsuri împotriva legionarilor. Conflictul deschis dintre rege şi carismaticul Codreanu s-a amplificat odată cu succesul electoral din 1937 al legionarilor, care deveniseră a treia forţă din ţară. O forţă pe care Carol avea să o elimine în noaptea de 29/30 noiembrie 1938 când a ordonat execuţia lui Codreanu, aflat deja în detenţie la închisoarea Jilava. Motivul este poate cel invocat de Armand Călinescu în notiţele sale: regele dorea să rămână singurul interlocutor posibil al lui Hitler, în eventualitatea unei orientări a politicii româneşti spre Germania.
În 1938, Regele Carol al II-lea a desfiinţat partidele politice, a abolit constituţia şi a instaurat un regim de autoritate monarhică. Pe acest fundal, treptat, regimul său şi-a pierdut sprijinul de care se bucura instituţia monarhică în România până atunci, astfel că, în decurs de 10 ani, situaţia a devenit extrem de dificilă.
În acest context, figura generalului Ion Antonescu a ieşit în evidenţă. Deşi era un cunoscut opozant al şefului statului, Antonescu era considerat de Carol singura persoană capabilă să restabilească ordinea în ţară la acel moment. Generalul avea autoritate în cadrul armatei, beneficia de încrederea Gărzii de Fier, iar Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu nu se opuneau cu ardoare persoanei sale. Pe 4 septembrie 1940, regele l-a numit pe Antonescu în…
