O parolă are capacitatea de a proteja în prezent un cont bancar, un e-mail, un telefon sau un profil de socializare. Conceptul de a utiliza un secret pentru a verifica dreptul unei persoane de a accesa un anumit loc este însă mult mai vechi decât computerele și internetul. Armata romană utiliza deja un astfel de sistem, iar mii de ani mai târziu aceeași idee urma să devină o parte esențială a securității informatice.
Parola a existat înainte de era computerelor
Una dintre cele mai vechi mențiuni cunoscute ale acestui sistem se găsește în scrierile istoricului grec Polybius, care a trăit în secolul al II-lea î.Hr. În volumul său despre organizarea armatei romane, Polybius detaliază modul în care era transmis „cuvântul de recunoaștere” pe timp de noapte. Acesta era notat pe o tăbliță de lemn, furnizată de tribuni și transmisă de-a lungul unităților militare până ajungea la soldații care aveau nevoie să-l cunoască. Această metodă ajuta romanii să verifice dacă o persoană care se apropia de un post de pază era un camarad sau un potențial intrus.
Utilizarea cuvântului de recunoaștere de către romani
Cuvântul de recunoaștere era stabilit în fiecare seară și era transmis printr-un lanț de soldați și ofițeri. Tăblița pe care era notat era verificată la întoarcere, astfel încât comandanții să poată determina dacă fusese comunicat tuturor unităților. Prin urmare, parola romană nu funcționa exact ca una contemporană. Nu era doar un cuvânt memorat și rostit, ci parte dintr-un sistem militar de identificare, în care informația secretă era comunicată și verificată. Principiul fundamental era similar cu cel actual: accesul depindea de cunoașterea unei informații pe care cei din afara grupului nu trebuiau să o știe.
Momentul în care parola a apărut în computere
Problema a fost reluată în anii 1960, când mai multe persoane au început să folosească același computer. La Massachusetts Institute of Technology, cercetătorii dezvoltau Compatible Time-Sharing System, cunoscut sub acronimul CTSS. Sistemul permitea mai multor utilizatori să lucreze pe același calculator, fiecare având fișiere și spațiu de lucru proprii. Pentru a preveni accesul unui utilizator la fișierele altuia, sistemul a implementat parole pentru identificarea conturilor. Astfel, CTSS a devenit unul dintre primele sisteme de time-sharing care a introdus autentificarea individuală a utilizatorilor. Fernando J. Corbató, unul dintre principalii cercetători implicați în dezvoltarea CTSS, avea să devină ulterior o figură de seamă în istoria sistemelor de time-sharing.
Primul incident major de securitate a parolelor
Parolele au avut probleme de securitate aproape din momentul în care au fost introduse. În 1966, o eroare de administrare a dus la afișarea fișierului care conținea parolele CTSS pentru utilizatorii sistemului. Incidentul a devenit unul dintre primele exemple care au evidențiat cât de esențial este să nu se păstreze parolele într-o formă care poate fi citită direct. Această experiență a contribuit la conturarea ideii de a stoca parolele într-o formă care nu permite recuperarea lor directă, folosind funcții unidirecționale.
Metodele de protecție a parolelor în prezent
În sistemele moderne, parola nu ar trebui să fie păstrată, în mod obișnuit, ca text simplu. În schimb, serviciul poate aplica o funcție criptografică asupra parolei și poate stoca rezultatul. La autentificare, valoarea introdusă este procesată în același mod și comparată cu informația păstrată în sistem. Pentru o protecție suplimentară sunt utilizate tehnici precum hashing-ul iterat și salturi criptografice. NIST recomandă, de asemenea, blocarea parolelor comune sau compromise și consideră lungimea un factor crucial pentru robustețea unei parole.
Importanța parolelor lungi comparativ cu cele complexe
O parolă scurtă poate fi încercată foarte rapid de programe care
