Există persoane care se simt mai relaxate în afara casei decât acasă. În mașină, singure. La muncă, după program. Într-o cafea. La un prieten. Sau într-un parc. Din păcate, pentru unii, locul care ar trebui să simbolizeze securitate, armonie și refugiu devine o pedeapsă, un mediu tensionat, stresant, chiar insuportabil. În anumite situații, această senzație este generată de numeroasele răni lăsate de familie, după mulți ani trăiți într-o atmosferă sufocantă, și nu dintr-un singur incident dramatic.
De multe ori, copilăria se traduce printr-o casă în care trebuie să intuiesc mereu starea de spirit a adulților. Un tată care poate fi calm într-o zi și agresiv în următoarea. O mamă care face ironii, compară sau îi dă copilului să înțeleagă că se face vinovat pentru orice eroare. O familie în care nimeni nu discută despre emoții, iar supărarea este văzută ca o slăbiciune. Există copii care cresc auzind mereu că „exagerează”, că „alții au o viață și mai dificilă” sau că „nu au motive să fie triști”.
Psihologii utilizează termenul „experiențe adverse din copilărie”, un concept rezultat dintr-un vast studiu demarat în 1995 de Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor din SUA (CDC) și Kaiser Permanente (unul dintre cele mai influente parteneriate de cercetare în domeniul sănătății publice, concentrat pe epidemiologie și impactul pe termen lung al traumelor).
Cercetătorii au examinată zeci de mii de adulți și au descoperit ceva ce a schimbat fundamental perspectiva medicinei asupra sănătății: mai mult de două treimi dintre participanți raportaseră cel puțin o experiență traumatică în copilărie, iar un sfert trăiseră trei sau mai multe. Cu cât numărul acestor experiențe era mai mare, cu atât riscul de boli cardiace, diabet, depresie, abuz de substanțe și deces prematur crescut proporțional. Experiențele trăite acasă în copilărie pot influența în mod vizibil sănătatea fizică și psihică în viața adultă.
Aspectul cel mai complicat este că multe dintre aceste răni nu pot fi observate din exterior. Abuzul fizic este, în general, mai ușor de identificat și documentat decât formele subtile de neglijare sau abuz emoțional.
Mulți copii nu își dau seama că ceea ce experimentează nu este normal, deoarece nu au alt termen de comparație. Se obișnuiesc să fie mereu atenți la starea de spirit a adulților, la tonul vocii, la zgomotul pașilor pe coridor sau la modul de deschidere a unei uși. Cu timpul, această stare constantă de tensiune devine norma. Chiar și la maturitate, mulți păstrează senzația că trebuie să fie mereu pregătiți pentru un conflict, o critică sau o schimbare bruscă de atmosferă.
Specialiștii au observat un tipar care apare frecvent în rândul adulților care au experimentat neglijare emoțională în copilărie: un risc mai mare de anxietate, depresie și dificultăți în relațiile apropiate. Pentru mulți dintre aceștia, problema nu este lipsa dorinței de a se conecta cu ceilalți.
