Pe 9 iunie 68, împăratul roman Nero a ales să se sinucidă, marcând astfel finalul dinastiei Iulio-Claudiană și începutul unui conflict civil cunoscut sub numele de „Anul celor patru împărați”. Ultimele sale cuvinte ar fi fost un vers din Iliada lui Homer, „Ce artist piere!”, reflectând probabil preocuparea sa pentru dispariția propriei legături artistice și culturale. Nero, născut la 15 decembrie 37, a venit pe lume la doar nouă luni după decesele împăratului Tiberius.
În jurul nașterii sale există legende pline de povești misterioase și presimțiri nefaste. Tatăl său, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, ar fi afirmat că din el și Agrippina nu se poate naște decât ceva dăunător pentru stat. Astrologii din acele vremuri au prezis lucruri înfricoșătoare despre viitorul său, iar legendele spun că un șarpe imens i-ar fi păzit patul, iar Nero ar fi purtat pielea acestuia ca pe un talisman.
Domnia lui Nero (54-68 după Hristos) este adesea asociată cu excesele și tirania sa, inclusiv cu faimosul incendiu din Roma, la care unele surse istorice îi acordă o parte din vină. Cu toate acestea, Nero a fost, de asemenea, un împărat care a sprijinit artele și a devenit cunoscut pentru pasiunea sa pentru teatru și muzică, aspecte ce au devenit elemente esențiale din moștenirea sa culturală controversată.
Decesul lui Nero a deschis calea unui an de instabilitate, când patru lideri, Galba, Otho, Vitellius și Vespasian, au condus împărăția pe rând, fiecare având propriile ambiții, conflicte și strategii, înainte de a aduce stabilitate Imperiului sub dinastia Flaviană. Aceste evenimente au demonstrat cât de fragilă era politica Romei în fața succesiunii imperiale, subliniind importanța legitimității și a sprijinului militar în funcția imperială.
