Articol informativ:
❖ Nicolae Ceaușescu și vânătoarea: propagandă, abuzuri și diplomație cu pușca în mână ❖
Nicolae Ceaușescu, conducătorul comunist al României între 1965 și 1989, a folosit vânătoarea nu doar ca pe un hobby, ci și ca pe un instrument de propagandă politică și influență diplomatică. De-a lungul anilor, el s-a autointitulat „mare vânător”, luând parte la numeroase partide de vânătoare organizate cu mare fast și meticulozitate, însă acestea au constituit mult timp un spectaculos regizat mai degrabă decât o activitate sportivă veritabilă.
Vânătoarea – o scenă politică orchestrată
După ce a stabilizat puterea în România, Ceaușescu a transformat vânătoarea într-un instrument de imagine personală. În fiecare an, mai ales între 1965 și 1974, se organizau partide grandioase de vânătoare la fazani și iepuri, în special în zona Pădurii Albele, situată la aproximativ 45 km de București. Aceste evenimente erau frecvent frecventate de șefii misiunilor diplomatice din România, cu scopul de a întări relațiile externe și de a impresiona partenerii de dialog politic prin prestanța sa și aparenta naturalețe în mijlocul naturii.
Pădurea Albele, amplasată în silvo-stepele Câmpiei Române, a fost special amenajată pentru astfel de evenimente de vânătoare. Cele 600 de hectare au fost cultivate cu plante preferate de fazani, iar densoarele din pădure le ofereau acestora un refugiu natural. Totul era minuțios controlat și planificat: rute de vânătoare, parcele delimitate și dispozitive de tip sanie pentru expunerea vânatului prins. Cu toate acestea, principiile echilibrului ecologic sau etica vânătorii erau complet ignorate.
Reguli eludate și vânători „de decor”
Ceaușescu era cunoscut pentru neascultarea regulilor vânătorești. Se relata despre el că trăgea în orice animal care îi ieșea în față, fie că era un exemplar protejat de lege sau un pui. Practic, vânătoarea devenea o execuție publică a faunei sălbatice și o dovadă a autoritarismului său. În plus, pentru a se asigura că fiecare diplomat pleca cu „trofeul” promisiunii, organizatorii apelau uneori la sacrificarea fazanilor crescuți în voliere.
Partidele de vânătoare cu diplomați se transformau, în realitate, într-un teatru în care imaginea dictatorului ca vânător redutabil era prioritară. Un raport al inginerului silvic Vasile Crișan menționează că majoritatea celor prezenți nu erau vânători adevărați, iar pentru a evita o imagine de eșec, se recurgea la metode artificiale. Într-o partidă notabilă din 1969, care a implicat ultrapeste 130 de persoane doar pentru organizare, 80% din vânatul prezentat ca fiind împușcat provenea de la câțiva oameni: Ion Gheorghe Maurer, câțiva ambasadori străini și, desigur, Ceaușescu însuși.
Expansiunea vânătorilor și anii de apogeu
În anii ’70, vânătorile au luat amploare. Au participat până la 70-80 de invitați oficiali, astfel încât silvicultorii au fost nevoiți să organizeze simultan evenimente de vânătoare în trei păduri învecinate: Albele, Ogarca și Teșila. Era un efort titanic, implicând logistică, personal obligat la muncă intensă, momeli naturale și falsificarea rezultatelor finale.
Cu toate acestea, Ceaușescu s-a retras din astfel de vânători în 1974, lăsând diplomații să continue fără el. Evenimentele au încetat definitiv în 1981, după un incident tragic: un invitat libian – șeful gărzii personale a lui Mu.
