Tragedia submarinului Kursk: un simbol al decăderii și al traumei post-sovietice
Pe 12 august 2000, submarinul nuclear rus K-141 Kursk s-a scufundat în Marea Barents în timpul unui exercițiu militar, ceea ce a dus la moartea tragică a celor 118 membri ai echipajului său. Această catastrofă nu a fost doar o tragedie navală, ci și un simbol al slăbiciunilor Rusiei post-sovietice – de la degradarea infrastructurii militare moștenite din perioada Războiului Rece până la lipsa de promptitudine și transparență a autorităților Kremlinului.
Giantul din adâncuri – Submarinul Kursk
Kursk făcea parte din clasa Oscar II, cunoscută sub codul NATO ca proiectul 949A „Antey” – cele mai mari submarine de atac din lume, după cele din clasa Typhoon. Cu o greutate de 24.000 de tone și o lungime de 154 de metri, acest colos subacvatic era echipat cu 24 de rachete supersonice anti-navă Granit și 28 de torpile. Proiectat pentru a distruge portavioane, Kursk simboliza puterea militară sovietică târzie și aspirația Rusiei de a-și menține statutul de mare putere.
În momentul scufundării, Kursk luase parte la un exercițiu naval masiv efectuat de Flota de Nord — cel mai mare de acest tip din ultimele decenii — destinat să demonstreze noua forță a armatei ruse sub conducerea președintelui recent ales, Vladimir Putin.
Lanțul tragic de evenimente
În jurul orei 11:28, pe 12 august, seismografele din Norvegia au detectat două explozii subacvatice distincte. Prima explozie, minoră, a fost urmată de un al doilea suflu mult mai puternic – echivalentul a 2-3 tone de TNT – care a distrus complet integritatea navei. Investigările ulterioare au concluzionat că o torpilă de antrenament de tip 65-76A, alimentată cu peroxid de hidrogen concentrat, a explodat din cauza unei defecțiuni. Reacția chimică dintre peroxidul de hidrogen și metalul tubului torpilei a generat explozia inițială, urmată de detonarea altor torpile și rachete din arsenalul submarinului.
Cele mai multe victime au pierit în primele minute. Totuși, 23 de membri ai echipajului au supraviețuit exploziei inițiale și s-au refugiat în cel de-al nouălea compartiment. Între aceștia și salvare erau 108 metri de apă rece arctică, o trapă avariată și o birocrație paralizată.
În centrul dramatic al evenimentului – Întârzierea salvării
Deși sistemele navale ale Flotei de Nord au observat lipsa activității submarinului în primele ore, reacția autorităților a fost întârziată. Președintele Putin își continua vacanța în Soci, iar Kremlinul a respins inițial ajutorul internațional. În spatele acestui refuz se aflau mândria națională, paranoia strategică și o încredere exagerată în abilitățile ruse de salvare, deși echipamentele erau în mare parte depășite moral și tehnologic.
Echipamentele subacvatice trimise de marina rusă nu au reușit să ancoreze cu succes la trapa submarinului Kursk. Abia după cinci zile, când Rusia a acceptat în final ajutorul din partea Norvegiei și Marii Britanii, scafandrii au reușit să pătrundă în interior. Din păcate, era prea târziu. Rezervele de oxigen se epuizaseră, iar toți cei 23 de supraviețuitori muriseră – unii, cel mai probabil, din asfixiere, la doar 8 ore după explozie.
Consecințe și impact
Scufundarea Kursk-ului a declanșat un val de furie și doliu național. Familiile victimelor s-au simțit trădate de statul care i
