Un impact semnificativ ar fi putut amplifica temporar câmpul magnetic slab al Lunii, generând un vârf de intensitate ce a fost detectat în anumite roci lunare.
Cercetătorii de la MIT discută despre o combinație între un câmp magnetic vechi și slab, și un impact de proporții mari, care a creat plasmă și ar fi putut să genereze temporar un câmp magnetic puternic, concentrat pe fața îndepărtată a Lunii.
Într-un studiu publicat în revista Science Advances, specialiștii demonstrează prin simulări detaliate că un impact, similar celui cauzat de un asteroid mare, ar fi putut produce un nor de particule ionizate care a învăluit temporar Luna.
Acest nor de plasmă ar fi orbitat în jurul Lunii și s-ar fi concentrat în zona opusă locului de impact. Acolo, plasma ar fi interacționat cu câmpul magnetic slab al Lunii și l-ar fi amplificat temporar. Orice roche din acea zonă ar fi putut să înregistreze efectele acestui magnetism intensificat, înainte ca acesta să dispară rapid.
Această întrepătrundere de evenimente ar putea explica prezența rocilor extrem de magnetice găsite într-o zonă din apropierea polului sudic, pe fața îndepărtată a Lunii. Coincidența face ca una dintre cele mai mari bazine de impact — bazinul Imbrium — să se situeze exact în locul opus, pe fața apropiată. Cercetătorii bănuiesc că acel impact a eliberat norul de plasmă care a generat scenariul simulat.
O sinteză între un câmp magnetic vechi și un impact de proporții mari
„Există sectoare ample ale magnetismului lunar care nu au fost încă explicate”, afirmă Isaac Narrett, autorul principal al studiului și doctorand la Departamentul de Științe ale Pământului, Atmosferei și Planetelor de la MIT. „Însă majoritatea câmpurilor magnetice intense măsurate de navele spațiale pot fi justificate prin acest proces — în special pe fața îndepărtată a Lunii.”
Este cunoscut de decenii că Luna păstrează dovezi ale unui câmp magnetic puternic. Mostrele colectate în timpul misiunilor Apollo ale NASA din anii 1960–1970, precum și măsurătorile efectuate de sateliți de la distanță, indică magnetism rezidual în rocile de suprafață, în special pe fața îndepărtată a Lunii.
Explicația obișnuită pentru magnetismul de suprafață este existența unui câmp magnetic global generat de un nucleu lichid în rotație. Pământul produce un astfel de câmp, iar se crede că și Luna l-a avut la un moment dat, însă nucleul ei mai redus ar fi generat un câmp mult mai slab — insuficient pentru a explica rocile intens magnetizate, în special cele de pe fața îndepărtată.
O ipoteză alternativă examinată de cercetători sugerează că un impact gigantic ar fi generat plasmă, care, la rândul său, ar fi amplificat orice câmp magnetic existent. În 2020, doi cercetători au investigat această ipoteză, simulând un impact lunar combinat cu un câmp magnetic solar (foarte slab la distanța Lunii). Rezultatul a fost că acel câmp solar nu putea fi amplificat suficient, eliminând ipoteza inițială.
Sectoare ample ale magnetismului lunar nu sunt încă explicate
În noul studiu, cercetătorii și-au modificat abordarea. În loc să se axeze pe câmpul solar, au presupus că Luna a avut la un moment dat un câmp magnetic propriu, foarte slab (aproximativ 1 microtesla — de 50 de ori mai slab decât cel terestru).
Pornind de la acest punct, au simulat un impact similar cu cel care a format bazinul Imbrium. Folosind simulările de impact, echipa a modelat norul de plasmă rezultat și modul în care acesta s-ar fi răspândit și ar fi interacționat cu câmpul magnetic slab al Lunii.
Simulările au arătat că o parte din nor s-ar fi dispersat în spațiu, iar restul ar fi circulat în jurul Lunii.
