Scurt istoric al antivaxxerilor

Mișcarea antivaccin e prezentă în știrile săptămânale în mod regulat, poate chiar mai des în această perioada de pandemie. Dar mișcarea este la fel de veche ca primul vaccin. Vaccinarea este una dintre cele mai mari realizări din domeniul sănătății publice, iar criticii vaccinării s-au opus în multe feluri de-a lungul istoriei vaccinelor și științei din spatele lor, de la opoziția față de vaccinul contra variolei din Anglia și SUA din perioada 1800 și apariția ligilor antivaccin, până la controverse recente despre siguranța vaccinului contra difteriei, tetanosului și tusei convulsive sau a vaccinului contra pojarului, oreionului si rubeolă, și până la folosirea conservantului tiomersal, sau a recentului vaccin COVID.

1976: Apariția vaccinului contra variolei.

În anii 1790, epidemia de variolă devasta Europa, ucigând aproximativ 400.000 de oameni pe an și lăsând pe alții orbi sau desfigurați. Medicina chineză observase de multă vreme ca supraviețuitorii erau imuni la boala, vracii chinezi „vaccinau” pacienții prin măcinarea cojițelor produse de variolă și suflarea pulberii obținute în nasul pacienților sănătoși. O altă metodă asemănătoare a fost folosită în Vest în secolul al XVIII-lea consta în frecarea pulberii obținute din cojițe de mici zgârieturi ale pielii unei persoane sănătoase. Rata de mortalitate era mult mai scăzută în cazul celor care beneficiau de acest tratament. Dar acest lucru nu a împiedicat pe unii oameni să îi arunce cărămizi prin ferestre lui Cotton Mather și să îl numească ucigaș de copii, atunci când a început să promoveze acest gen de tratament în Massachusetts.
Doctorul scoțian Edward Jenner a fost cel care a popularizat ideea infectării pacienților cu varianta similară, dar mai blândă, a variolei vacilor. Jenner a publicat rezultatele sale în 1896, iar până în 1800, mai mult de 100.000 de oameni fuseseră vaccinați împotriva variolei în Europa. În același an, doctorul Benjamin Waterhouse a făcut prima vaccinare din USA, pe copii și servitorii săi. Cam aceasta este povestea vaccinului modern, dar și a mișcării antivaccin.

Imaginea prezintă o primă formă de propagandă antivaccin apărută în perioada anilor 1800 – o caricatură franceză a două persoane ce mânuiesc o seringă uriașă și care trag un monstru (boala) după ei, în timp ce un grup de copii fug terorizați. În 1802, apare gravura engleză The Cow-Pock or the Wonderful Effects of the New Inoculation ce înfățișează persoane vaccinate recent cărora le cresc capete de vită din locul în care au fost vaccinați, o referință la puroiul de vacă al vitelor bolnave de variolă ce era folosit în vaccinele de atunci.

Un alt doctor englez, Benjamin Moseley, a devenit unul dintre primii antivaxxeri: Moseley încă folosea metoda cojițelor măcinate, iar vaccinul îi amenința veniturile. Într-un eseu din 1806, el susținea că amestecul „materiei” vitelor cu „materia” umană e împotriva legilor naturii. El descria simptome ficționale ale perioadei post-vaccinare: „fața de vacă” și faptul că femeile „ar putea să se ducă pe câmp ca să primească îmbrățișarea taurului”.
Alți antivaxxeri timpurii susțineau că vaccinarea pervertește voința divină. În perioada anilor 1850, John Gibbs predica că există un număr fix de boli, iar eliminarea variolei va face ca alte boli, cum ar fi pojarul să devină mai frecvente. Gibbs mai susținea că, deși adesea e fatală, variola ar trebui încurajată deoarece „ușurează corpul de umorile ce trebuie eliminate, fiind un proces sănătos”.

1853: Vaccinul contra variolei devine obligatoriu în Anglia

Legea Vaccinării din 1853 a făcut obligatorie vaccinarea contra variolei obligatorie pentru toți copiii sub 3 luni, în caz contrar se dădeau amenzi și pedepse cu închisoarea pentru părinți. Din acest motiv au izbucnit revolte violente în Ipswich, Henley și Mitford, iar în Londra a fost formată Liga Antivaccinare. În urma unei legi din 1867 vaccinarea a devenit obligatorie pentru toți copiii sunt 14 ani, iar asta l-a făcut pe John Gibbs, împreună cu frații săi, Richard și George, au fondat Liga Împotriva Vaccinării Obligatorii. De această dată, antivaxxerii au obținut ce au vrut: în 1898 Parlamentul a eliminat pedepsele și a făcut vaccinarea opțională.


1870: Mișcarea antivax americană își ia avânt

William Tebb a început să promoveze propaganda antivaccin în USA în anii 1870, care conținea printre altele afirmații de genul 25.000 de copii sunt uciși în fiecare an și că 80% din morțile cauzate de variolă apăreau în rândul celor vaccinați. Argumentele lui Tebb au dus la organizarea primei întâlniri a ligii antivaccinare în New York, în 1882. Mișcarea antivaccin a dus și la proliferarea medicamentelor-minune și a homeopatiei. În acea perioadă legile erau foarte permisive: oricine se putea intitula doctor și să își deschidă un cabinet din care să vândă tratamente bazate pe plante medicinale și diete.

1885: Marșul celor peste 100.000 de protestatari antivaccin

De-a lungul secolului al XIX-lea, părinții englezi au continuat să se opună vaccinării obligatorii deoarece considerau că dreptul lor de a lua decizii pentru familia lor. În 1869, Liga Antivaccinare din Leicester a fost formată și a avut succes în producerea scepticismului legat de beneficiile vaccinării. În 1881, parlamentarul orașului Leicester, P. A. Taylor, a publicat 200,000 de copii a unei scrisori deschise, Current fallacies about vaccination. Antivaxxerii la rândul lor aveau propriile publicații și ziare care sfătuiau părinții asupra modului în care puteau evita vaccinarea obligatorie a copiilor lor. În 1885, aproximativ 100.000 de protestatari au venit în Leicester pentru a protesta împotriva vaccinării obligatorii. Aveau sicrie de copii și au decapitat efigia lui Edward Jenner.

1905: Vaccinarea obligatorie devine legală în USA

La începutul secolului XX, aproximativ jumătate din statele din USA considerau vaccinarea obligatorie. Dar lipsa controalelor permitea multor copii să rămână nevaccinați. Legislatorii din Minnesota au cedat presiunii antivaxxerilor și au pus în aplicare o lege ce interzicea vaccinarea obligatorie a școlarilor în 1903. Această lege a fost ulterior învinovățită de epidemia de variolă din 1924 care a ucis 28.000 de persoane. (Antivaxxerii au reușit să pună în aplicare legi asemănătoare în California, Illinois, Indiana, West Virginia și Winsconsin).
După ce imigrantul suedez Henning Jacobson a fost arestat pentru sfidarea legilor de vaccinare obligatorii din Massachusetts, cazul său a ajuns in la Curtea Supremă. În 1905, justiția a hotărât (împotriva lui Jacobson) că vaccinarea asigură imunitatea de turmă și că statul are dreptul de a impune vaccinarea obligatorie pentru binele întregii comunități. Decizia a fost totuși anulată prin declararea vaccinării obligatorii ca fiind ilegală, iar rezistența antivaccin a continuat: în 1928, un grup de inspectori medicali au fost izgoniți din Georgetown, Delaware, de către o gloată de antivaccin.
Unul dintre liderii cei mai cunoscuți ai mișcării antivaccin de la începutul secolului al XX-lea a fost Lora Little, o mamă care învinovățea vaccinul variolei pentru moartea copilului ei. Datele medicale indică faptul că Kenneth Little a murit de difterie la mai bine de 6 luni de când a fost vaccinat, dar mama a insistat că „poluarea artificială a sângelui său”, a slăbit organismul fiului ei.
Little susținea că sistemul medical american e doar o unealtă a guvernului american și că vaccinarea obligatorie e un precedent periculos ce permite statului să controleze corpul cetățenilor. În 1898, Little fondează The Liberator, o publicație lunară ce promova diete și stiluri de viață sănătoase, dar care condamna vaccinele. În cartea sa din 1906, Crimes of the Cowpox Ring: Some moving pictures thrown on the dead wall of official silence, descria producătorii de vaccine ca fiind puternici și lacomi, și cataloga diverse cazuri a unor copii americani a căror moarte sau probleme de sănătate erau cauzate de vaccine, în opinia ei. În 1916, în timp ce se adresa soldaților din Dakota de Nord, Little le-a spus să refuze vaccinarea obligatorie și a fost arestată pentru incitare la revoltă în baza legii Spionajului.

1970: epidemia de tuse convulsivă din Marea Britanie

Eforturile din timpul celui de Al Doilea Război Mondial au creat noi vaccine, dar mișcarea antivaccin era încă activă. In anii 1970, vaccinul pentru difterie, tetanos și tuse convulsivă era învinovățit pentru problemele neurologice a unor copii britanici, chiar și atunci când studiile indicau „lipsa de asociere a administrării vaccinului cu problemele neurologice ulterioare”. Administrarea acestui vaccin a scăzut de la 81% în 1974 la 31% în 1980, această scădere producând o epidemie majoră de tuse convulsivă între anii 1977-1979 și anii 1981-1983. În 2012 tusea convulsivă a revenit – mai mult de 9300 de cazuri, doar in Marea Britanie.

1998: Un studiu din Lancet asociază vaccinarea cu autismul

În 1998, gastroenterologul britanic Andrew Wakefield a publicat un raport ce indica legătura dintre vaccinul MMR (rujeolă, oreion și rubeolă) – folosit încă din anii 1970 – și autism și bolile intestinului la sugari. Cercetările ulterioare nu au reușit sa reproducă rezultatele lui Wakefield și, în 2004, în urma unei investigații lansate de Sunday Times s-a descoperit ca Wakefield a falsificat rezultatele. Membrii publicației Lancet au spus în 2004 că regretă că au publicat lucrarea lui Wakefield. Lancet a retras raportul lui Wakefield, iar autorului i-a fost retras dreptul de a mai practica medicina in Marea Britanie.

Consiliul Medical General a descoperit că Wakefield a avut un conflict de interese nedeclarat. Wakefield era plătit de un grup de avocați pentru a căuta dovezi care să susțină cazul unor părinți care credeau că vaccinul le-a îmbolnăvit copiii. În 2011, au fost publicate o serie de rapoarte de către jurnalistul Brian Deer ce demonstrează că Wakefield a comis o fraudă științifică prin falsificarea datelor științifice și că spera că va putea profita financiar de pe urma acestui lucru. Ulterior, el s-a mutat in SUA si și-a reluat activitatea antivaccin. În 2016, același an în care a participat la balul de inaugurare a lui Trump, a regizat filmul propagandistic antivaccin Vaxxed: From Cover-Up to Catastrophe.


Cel mai recent studiu (Martie 2019) efectuat pe 600.000 de copii danezi a stabilit că nu există nicio legătură între vaccinul MMR și autism. Din păcate, studiul lui Wakefield continuă să alimenteze scepticismul: un sondaj din 2018 realizat de Zogby Analytics a arătat ca aproape 20% din americani consideră că vaccinele sunt nesigure.

Green Our Vaccines

Tiomersalul, este un compus organo-mercuric, care conține circa mercur în proporție de 49%, și este folosit ca conservant în vaccine. Acest conservant a fost și el ținta unei controverse legată de autism. Deși nu există dovezi științifice clare că cantitatea de tiomersal din vaccin e nocivă, în iulie 1999, organizațiile medicale publice și producătorii de vaccine au fost de acord că tiomersalul din vaccine poate fi eliminat sau redus ca măsură de precauție.
În 2001, un comitet al Institutului Medicinei ce se ocupa cu verificarea siguranței imunizării a publicat un raport ce concluziona că nu există suficiente dovezi care valideze sau să invalideze ideea că tiomersalul din vaccinele de copii cauzează autism, întârzieri în dezvoltarea limbajului sau a vorbirii sau deficit de atenție. Alte rapoarte ce au urmat resping relația cauzală dintre tiomersal și autism. Chiar și în aceste condiții studiul efectelor tiomersalului continuă.

În prezent, tiomersalul nu mai este folosit ca conservant în vaccine.
În ciuda acestor dovezi științifice îngrijorările legate de tiomersal au dus la apariția mișcării „Green our vaccines”, mișcare ce militează pentru îndepărtarea „toxinelor cauzatoare de autism” din vaccine. Mișcarea e condusă de Jenny McCarthy și grupul ei, Generation Rescue, și de organizația Talk About Curing Autism.

Vaccinarea obligatorie

În SUA vaccinarea contra anumitor boli este obligatorie, inclusiv la intrarea în sistemul școlar public. Prima vaccinare obligatorie a fost dispusă în 1850 pentru a preveni variola. Eforturile federale și a statelor de eradicare a rujeolei în 1960 și 1970 a motivat multe politici de vaccinare obligatorie. În 1990, toate cele 50 de state cereau studenților să fie vaccinați contra anumitor boli, totodată majoritatea statelor cereau vaccinarea școlarilor și a copiilor înscriși la grădiniță. Vaccinele sunt licențiate și adăugate la programul de imunizare după ce au fost testate și monitorizate. Acest proces este efectuat de Programul Național de Vaccinare și de alte comitete asemănătoare. Statele își creează propriile programe de vaccinare bazându-se pe informațiile acestea.
Discuțiile etice apar deoarece unii indivizi și unele comunități nu sunt de acord cu vaccinarea obligatorie, și/sau au credințe religioase/filozofice ce intră în conflict cu vaccinarea. Problemele apar deoarece pentru a proteja un număr cât mai mare de oameni uneori se ignoră autonomia și libertatea individuală. Un exemplu bun este vaccinul HPV (virusul Papilloma uman), o boală cu transmisie sexuală. FDA a aprobat vaccinul în 2006, dar obiecții de natură etică ce includ opinii religioase că un vaccin contra unei boli sexuale contrazice mesajele religioase de abstinență sexuală, sau că vaccinul ar putea forța un copil să fie supus unei operații ce e în contradicție cu credințele părinților.
Toate cele 50 de state permit excluderea de la vaccinare în baza contraindicațiilor medicale, 48 de state permit excluderea de la vaccinare în baza motivației religioase, iar alte 20 de state permit excluderea de la vaccinare în baza motivației filozofice. Majoritatea studiilor indică faptul că indivizii excluși de la vaccinare sunt mult mai predispuși să se îmbolnăvească, fapt ce îi pune atât pe ei, cât și comunitățile lor în pericol.

Metoda științifică în istoria vaccinelor

Metoda științifică reprezintă modalitatea sistematică de a pune întrebări și de a răspunde la întrebări despre lumea fizică. Deși putem să zicem că e vorba de o simplă serie de pași ce trebuie urmați, lucrurile nu sunt așa. Nu există un model de metodă științifică care poate fi aplicat în toate situațiile întâlnite. Fiecare investigație științifică necesită propria sa metoda științifică. Metoda științifică cere totuși păstrarea in mod obligatoriu a unor anumite calități.
Una dintre calitățile unei investigații științifice e aceea că trebuie să răspundă la o întrebare specifică. Cu alte cuvinte, o investigație științifică nu trebuie să demonstreze ceva, ci să încerce să adune informații. O alta calitate necesară e faptul că informațiile trebuie adunate prin observații metodice și atent controlate. Totodată rezultatul unei investigații științifice trebuie să poată fi reprodus de alți cercetători ce urmează aceiași pași. Dacă rezultatul final nu poate fi reprodus, atunci concluzia originală poate fi pusă la îndoială.

În ce constă metoda științifică?

„Pașii” au fost dezvoltați de-a lungul timpului, și ei diferă în funcție de tipul de investigație. În general, se poate considera că este necesar cel puțin observația inițială, formularea unei ipoteze („întrebarea” la care trebuie să răspundă investigația), testarea ipotezei și formularea unei concluzii.

Observația – orice investigație științifică începe cu o observație care duce la o întrebare interesantă.
Ipoteza – poate fi o simplă propunere sau o posibilă soluție generată prin observarea unui fenomen. O ipoteză bună trebuie să satisfacă un minim de cerințe:

  • În mod normal, trebuie să se bazeze pe cunoștințe deja existente. Să nu propună idei ce sunt complet opuse cunoștințelor din acel domeniu.
  • Să fie simplă, compusă dintr-o problemă și o posibilă soluție.
  • Să poată fi testată și falsificată. Soluția propusă în ipoteză poate fi supusă unui test observabil, iar prin acel test, e posibil să se demonstreze că ipoteza este falsă.

Testarea – multe studii științifice implică un test cu un grup de control și unul experimental. Există și alte tipuri de studii (metastudiile) ce se realizează doar prin modele și analiza datelor, dar aici ne referim strict la studiile bazate pe experimente.
Investigatorul folosește aceleași proceduri și pentru grupul de control și cel experimental. Unica diferență e faptul că grupul de control nu este expus niciodată la factorul testat (variabila studiată). Scopul grupului de control este de a asigura o comparație validă cu grupul experimental. În acest fel orice diferențe ce apar între cele 2 grupuri ar trebui să fie generate doar de prezența variabilei. Observațiile și înregistrarea corectă a datelor sunt cruciale în etapa de testare a metodei științifice. Orice eroare apărută în ele va duce la distorsionarea rezultatelor finale.

Concluzia – Ultimul pas al metodei științifice necesită analizarea și interpretarea datelor obținute în faza de testare pentru a produce o concluzie finală. O concluzie corectă ia în calcul toate datele adunate și se va reflecta asupra gradului de validitate a ipotezei.

Îmbunătățirea metodei științifice de-a lungul istoriei

Edward Jenner este unul dintre medicii faimoși din punct de vedere istoric. Jenner a testat ipoteza că infectarea unui om cu tulpina de variola bovină îi va crea imunitate față de variola umană. Toate vaccinele dezvoltate de atunci sunt bazate pe munca lui Jenner.
Variola bovină are simptome ușoare la om și se transmite prin contactul cu ulcerațiile de pe ugerul vacii. Variola umană poate deveni letală când infectează un om, ucide cam 30% din persoanele infectate. Supraviețuitorii rămân cu cicatrici adânci pe față sau în alte zone ale corpului din cauza beșicilor produse de variolă. Totodată mulți deveneau orbi în urma infecției.
Jenner a devenit interesat de variolă datorită unei observații făcute de una dintre femeile ce mulgeau vacile: „Eu nu ma voi îmbolnăvi de variolă, deoarece am avut deja variola vacilor”. Aceasta idee era împărtășită și de alte lăptărese din acea vreme. Dar de ce este implicarea lui Jenner importantă, dacă efectul de imunizare al variolei bovine era deja cunoscut? Jenner s-a hotărât să testeze sistematic această observație pentru a forma bazele aplicării practice a beneficiilor infectării cu variola bovină.
Jenner a obținut materie biologică din rănile de provocate de variola bovină unei lăptărese. Materia a fost introdusă în brațul unui copil de 8 ani, James Phipps, prin zgâriere. Copilul s-a simțit prost câteva zile, dar apoi și-a revenit complet. Ulterior, Jenner a repetat procesul, dar utilizând de data aceasta materie biologică de la o beșică de variolă umană. Phipps nu a prezentat semne de infectare, iar Jenner a continuat testele pe alte persoane și a publicat un raport cu descoperirile sale.

În prezent, se știe că virusul care provoacă variola bovină face parte din categoria Orthopox care include și virusul variolei umane. Metoda de vaccinare a lui Jenner a devenit populară la nivel global. La 150 de ani după moartea lui Jenner, variola era pe cale de dispariție. În 1980 Organizația Mondială a Sănătății a declarat variola ca fiind eradicată în urma programului global de supraveghere și vaccinare.
Pe scurt, metoda științifică folosită de Jenner a constat în:

  • Observație: Oamenii infectați cu variolă bovină devin imuni la variola umană.
  • Ipoteză: Dacă o persoană este expusă intenționat la variola bovină, acea persoană va fi protejată când va fi expusa intenționat la variola umană.
  • Testare: Infectarea unei persoane cu variolă bovină. Infectarea aceleiași persoane cu variolă umană. (Jenner nu a folosit un grup de control).
  • Concluzie: Infectarea cu variolă bovină previne infectarea cu variolă umană.

Jenner a repetat de mai multe ori experimentului și a obținut mereu aceleași rezultate. După publicarea datelor sale, alți cercetători au reușit sa obțină aceleași rezultate. Prin aplicarea metodei științifice Jenner a devenit faimos și a obținut metoda de combatere a variolei.

Robert Koch (1843-1910) a fost un medic german care a pus bazele științifice ale bacteriologiei. Koch a identificat bacteria antraxului, holerei și a tuberculozei. Koch împreună cu Friedrich Loeffler au dezvoltat o metoda de identificare a agentului ce cauzează boala. Metoda dezvoltată de ei încă este folosită în prezent. Metoda este cunoscută sub numele de Postulatele lui Koch și constă într-o serie de principii de bază, bazate pe observație și reproducerea rezultatelor, folosite la identificarea cauzei unei boli infecțioaseȘ

  • Microbul este prezent în fiecare caz de îmbolnăvire.
  • Microbul poate fi preluat de la gazdă și cultivat în mod independent.
  • Boala apare odată cu introducerea microbilor cultivați într-o gazdă sănătoasă. (Unele gazde nu prezintă semne de boală, deși sunt infectate. Se numesc purtători asimptomatici).
  • Microbul poate fi izolat și identificat la gazda sănătoasă de la pasul 3.

Pearl Kendrick, în perioada anilor 1930, a produs un vaccin pentru tusea convulsivă. O parte importantă a testelor sale a constat în folosirea unui grup de control. Dincolo de noutatea acestui fapt, Kendrick a înțeles că prezența unui grup de control va adăuga greutate rezultatelor finale dacă vaccinul va fi eficient. Numărul de cazuri de tuse convulsivă din grupul de control va arăta dacă vaccinul poate reduce sau nu cazurile din grupul experimental.
Copiii din grupul experimental erau aleși dintre copiii ce veneau la clinică în căutarea unui vaccin pentru tusea convulsivă. Copiii din grupul de control au fost aleși dintr-o listă de copiii nevaccinați. Una din problemele acestui experiment este lipsa distribuirii aleatorii într-un grup sau altul al copiilor. Distribuirea aleatorie este făcută în scopul de a ne asigura că diferențele dintre grupuri sunt cât mai mici și nu vor influența rezultatele experimentului. În ciuda acestei probleme, experimentul lui Kendrick a stabilit normele și așteptările viitoarelor testări de vaccine, și a arătat eficacitatea vaccinului său.
Jonas Salk, în 1954, a început testarea vaccinului contra poliomelitei. Testarea a avut un număr foarte mare de subiecți: 1.3 milioane de copii. Testarea a fost sub forma unui experiment aleatoriu dublu orb. Dublu orb înseamnă că nimeni (nici copiii, nici părinții, nici medicii sau cercetătorii) nu știa dacă un copil a primit o doză de vaccin sau doar o doză placebo. Această informație era codată sub formă de numere pe fiolele folosite și erau adăugate la fiecare caz de vaccinare. Doar la finalul perioadei de observare și după înregistrarea concluziei (s-a îmbolnăvit copilul de poliomelită pe durata perioadei de observare sau nu?) se putea afla dacă copilul a primit o doza de vaccin sau o doză de placebo.
În mod ironic, autoritățile nu vor reuși să păstreze standardul aleatoriu dublu orb pe durata experimentului. În unele comunități, nu s-a dorit folosirea unui placebo, prin urmare grupurile de control au fost doar observate. Acest lucru se datorează faptului că părinții copiilor din grupurile de control observate nu au dorit ca copiii lor să primească aleatoriu o doză de vaccin.
În pofida acestor piedici, testarea vaccinului a fost un succes. Salk a distribuit patentul vaccinului liber și gratuit, iar în scurt timp boala care odată paraliza mii de copii a fost eliminată din emisfera nordică.

Concluzie și informații suplimentare

Istoria metodei științifice în dezvoltarea vaccinelor este și astăzi atent controlată. De-a lungul anilor, pe măsură ce tehnologia a avansat, standardele de testare au devenit tot mai aspre. Principiile grupului de control, al standardului aleatoriu dublu orb au roluri cheie în testarea vaccinelor actuale. De-a lungul timpului au persistat unele idei greșite despre vaccinuri datorate lipsei de înțelegere a efectelor vaccinării:

  • Cum produc imunitate vaccinele? Pot da imunitate împotriva bacteriilor și virușilor?

Când un patogen intră în corp, sistemul imunitar produce anticorpi pentru a-l distruge. În funcție de cât de puternic și de eficient este răspunsul imunitar, gazda va prezenta sau nu simptomele bolii.
Dacă totuși te îmbolnăvești, unii anticorpi vor rămâne activi chiar și după vindecare, și vor recunoaște patogenul cu ușurință în viitor. Eficiența vaccinelor este bazată pe acest principiu. Vaccinele sunt produse folosind patogeni morți, slăbiți sau fragmente de patogeni. Niciun vaccin nu conține suficientă materie patogenă ca să te îmbolnăvească, dar este suficientă să producă un răspuns imunitar. Obții imunitate fără să te îmbolnăvești efectiv, când organismul va fi expus iar la patogen, va avea deja un răspuns imunitar pregătit.
Unele vaccine bacteriologice sunt produse dintr-o formă a bacteriei. În alte cazuri, vaccinul conține o formă modificată (slăbită sau inactivată) a toxinei produse de bacterie numită toxoidă. De exemplu, tetanosul nu este cauzat direct de bacteria Clostridium tetani, ci de tetanospasmină, toxină generată de bacterie. Vaccinul de tetanos este produs cu ajutorul tetanospasminei toxoide.

  • „Suprasolicitarea” sistemului imunitar se referă la ideea că sistemul imunitar al unui copil poate fi suprasolicitat dacă primește vaccine multiple. Această idee a apărut pe măsură ce numărul de vaccine pentru copii a crescut, iar unele vaccine multiple fiind combinate într-o doză unică. Studiile actuale nu indică posibile probleme la administrarea vaccinelor combinate față de cele administrate separat. Unii părinți aleg să mărească perioada dintre vaccine doar ca să fie „siguri că nu apar probleme”. Ideea e eronată deoarece mărește riscul ca copilul să se îmbolnăvească de una din bolile ce pot fi prevenite prin vaccinare.
  • Ideea că vaccinarea nu mai e necesară deoarece bolile au dispărut, este atât greșită, cât și periculoasă. De exemplu, poliomelita a dispărut din SUA, dar continuă să existe în alte țări și poate fi reintrodusă cu ușurință în locurile de unde a „dispărut”. Câtă vreme majoritatea populației este vaccinată, riscul unei epidemii este foarte mic. În perioada anilor 2000, pojarul, altă boală ce a „dispărut”, a reapărut în Anglia din cauza ratei mici de vaccinare.
  • „Persoanele vaccinate se îmbolnăvesc în număr mai mare decât persoanele nevaccinate” este o altă idee periculoasă. Când boala apare, atât persoanele vaccinate, cât și cele nevaccinate sunt expuse riscului îmbolnăvirii. Niciun vaccin nu este 100% eficient, de aceea este normal ca unele persoane vaccinate să se îmbolnăvească oricum. Ba mai mult, în cazul unei epidemii numărul de persoane vaccinate bolnave va fi mai mare decât numărul de persoane nevaccinate bolnave. Această situație apare deoarece sunt foarte puține persoane care evită vaccinarea.

Sa considerăm ca expunem un grup de 500 de persoane la o boală, în grup, 490 de persoane sunt vaccinate, iar 10 nu sunt vaccinate. Vaccinele asigură nivele de protecție diferită, dar să presupunem în acest caz că 98 din 100 de persoane vor fi imune la boală. După expunerea la boală, toate cele 10 persoane nevaccinate se vor îmbolnăvi, dar cum rămâne cu cele 490 de de persoane vaccinate?

Să presupunem că 98 din 100 de indivizi devin imuni, înseamnă că vom avea 10 persoane bolnave din cele 490 vaccinate, același număr ca la persoanele nevaccinate. Dar aceste numere trebuie puse în contextul procentajului de persoane vaccinate și nevaccinate ce s-au îmbolnăvit. Acele 10 persoane vaccinate bolnave reprezintă 2% din totalul indivizilor vaccinați. Cele 10 persoane nevaccinate ce s-au îmbolnăvit reprezintă 100% din totalul indivizilor nevaccinați.

Rezultatele finale arată așa: Mărime populație: 500, Indivizi vaccinați: 490, Indivizi nevaccinați: 10, Procentaj indivizi vaccinați îmbolnăviți: 2%, Procentaj indivizi nevaccinați îmbolnăviți: 100%

  • Noțiunea conform căreia „o nutriție și o igienă mai bună duc la eliminarea bolilor, nu vaccinarea” este parțial adevărată. O igienă și o nutriție adecvată poate micșora riscul de contractarea anumitor boli, dar acest fapt nu se poate compara cu vaccinele. Pojarul, de exemplu, avea între 300.00 și 800.000 de cazuri pe an în SUA, între anii 1950 și 1963, înainte de introducerea vaccinului. Spre finalul anului 1965, cazurile au scăzut dramatic. În 1969 au fost raportate 22.000 de cazuri (o scădere de 97.25% în doar trei ani), iar până în 1998 numărul de cazuri rar mai trecea de 100. Această scădere de cazuri raportate însoțește introducerea tuturor vaccinelor.

Cea mai bună dovadă că vaccinul, ci nu nutriția sau igiena, e responsabil de scăderea cazurilor de boală este varicela. Dacă igiena și nutriția ar fi fost suficiente pentru a preveni boala, cazurile de varicelă ar fi trebuit să scadă cu mult înainte de apariția vaccinului în anii 1990. Numărul aproximativ de cazuri anuale de varicelă raportate în SUA era de 4 milioane. Până în 2004, numărul de cazuri a scăzut cu 85%.

  • „Imunitatea naturală este mai bună decât cea dobândită prin vaccinare” este parțial adevărată. În unele cazuri, imunitatea naturală rezistă mai mult decât cea oferită de un vaccin, dar riscurile infecției naturale sunt mai mari decât riscurile imunizării prin vaccin.

De exemplu, pojarul cauzează encefalită la 1 din 1000 de cazuri, iar la fiecare 1000 de cazuri raportate, 2 indivizi mor. Vaccinul ROR cauzează encefalită sau o reacție alergică severă la 1 din 1 milion de cazuri. Ba mai mult, vaccinul Hib și cel de tetanos oferă o imunitate mai bună decât cea obținută natural.
Beneficiile imunității prin vaccinare sunt mai mari decât cele obținute prin infecție naturală, chiar și în cazul în care sunt necesare doze suplimentare de menținere a imunității.

  • De ce nu sunt vaccinele 100% eficiente?

Vaccinele sunt produse cu scopul de a produce un răspuns imunitar care va proteja gazda de viitoarele expuneri la patogen. Sistemele imunitare individuale sunt diferite, nu toate vor genera un răspuns imunitar adecvat, prin urmare nu toate persoanele vaccinate vor fi imune.
Dar eficiența vaccinelor este ridicată. După cea de a doua doza de vaccin ROR 99.7% din persoane devin imune. Vaccinul cu poliomelită inactivată asigură o protecție de 99% după 3 doze. Iar vaccinul varicelei este eficient în proporție de 85%-90%, dar 100% eficient în prevenirea cazurilor medii și severe.

  • De ce sunt atât de multe vaccine?

În prezent, în SUA de exemplu, programul de vaccinare a copiilor până în 6 ani recomandă 14 imunizări diferite. Unii părinți pun în discuție faptul că numărul de vaccine e mare, ținând cont de faptul că unele boli sunt eradicate în SUA.
Fiecare dintre aceste boli necesită vaccinare deoarece pot cauza probleme grave de sănătate sau chiar moartea, totodată dacă rata de vaccinare a populației scade apare riscul apariției bolii. În ultimii ani, tot în SUA, a reapărut oreionul. Înaintea de introducerea vaccinului Hib, meningita Hib afecta peste 12.000 de copii anual, provocându-le moartea sau lăsându-i cu probleme majore de sănătate. După introducerea vaccinului, numărul de morți provocate de Hib a scăzut la mai puțin de 10 pe an. Fiecare vaccine recomandat copiilor mici este necesar datorită riscurilor de sănătate provocate de infectarea aleatorie.

  • Este imunitatea naturală mai eficientă decât cea dobândită prin vaccinare?

În unele cazuri, imunitatea naturală durează mai mult decât imunitatea vaccinului. Dar riscurile infecției naturale depășesc riscurile imunizării prin vaccinare. De exemplu, pojarul poate cauza encefalită și ucide 2 din 1.000 de indivizi infectați. Vaccinul ROR poate cauza o reacție alergică o dată la un milion de cazuri. Iar vaccinul Hib și tetanos oferă o protecție mai mare decât imunitatea dobândită natural (dacă supraviețuiești bolii).

  • De ce unele vaccinuri necesită doze suplimentare?

Încă nu a fost înțeles pe deplin motivul pentru care perioada de imunitate variază de la vaccin la vaccin. Unele oferă imunitate pe viață, altele au nevoie de doze suplimentare pentru menținerea imunității. Cercetările recente par să indice că persistența imunității e legată de viteza de răspândire în corp a bolii. Dacă boala progresează prea rapid, e posibil ca sistemul imunitar să nu aibă timp să răspundă în timp util pentru a preveni infecția – dar o poate preveni dacă i-am „reamintit” de boală printr-o doză suplimentară de vaccin.

  • Copilul meu a fost invitat la o petrecere cu varicelă. Este mai bine să se îmbolnăvească natural? Ce rost are să vaccinăm copiii împotriva unei boli cu simptome blânde?

Ideea „petrecerilor cu varicelă” se bazează pe ideea că varicela este inofensivă. Înainte ca vaccinul varicelei să fie disponibil, în SUA, anual, erau aproximativ 10.000 de spitalizări și peste 100 de decese cauzate de varicelă. Îmbolnăvirea naturală înseamnă că bolnavul e contagios, asta nu se întâmplă în cazul vaccinului. Iar riscul de complicații e mult mai mare la adulți. Vaccinarea previne infectarea cu varicelă, chiar și în cazurile în care imunitatea vaccinului nu e 100%, bolnavii fac forme ușoare de varicelă.

  • E posibil să te infectezi de la vaccin? De ce unele vaccine au virusuri vii, iar altele virusuri inactivate?

Vaccinele cu viruși morți nu pot cauza boala. Vaccinele cu virusuri atenuate pot, teoretic, să îmbolnăvească, deoarece virusul încă se poate replica (cu greu), iar mutația e posibilă, putând să producă forma virulentă a virusului. Revenirea la forma virulentă este o problemă pentru unele forme de vaccin poliomelitic oral, iar din acest motiv se folosește acum doar vaccinul cu virus inactivat.
Vaccinele atenuate pot provoca probleme de sănătate persoanelor ce au sisteme imunitare slăbite, de aceea aceste persoane au nevoie de un alt fel de vaccin, ori apelează la imunitatea de turmă. Vorbind la modul general, vaccinele atenuate produc o perioadă de imunitate mai lungă decât cele cu virusuri inactive. Prin urmare, vaccinele inactive necesită doze suplimentare.

  • Poate sistemul imunitar al copiilor mici să facă față la un număr mare de vaccinări?

Da. Sistemul imunitar al copiilor mici poate produce fără probleme anticorpii necesari. Imunitatea preluată de la mamă este doar temporară, și nu include imunitate contra poliomelitei, hepatitei B sau a altor boli prevenite prin vaccinare.

  • De ce apare în fiecare an un nou vaccin antigripal?

Spre deosebire de majoritatea vaccinelor, care conțin tulpinile comune (care nu se schimbă) a unui patogen, vaccinul antigripal se actualizează anual deoarece virusurile gripale se modifică constant. În fiecare an, cercetătorii încearcă să anticipeze care dintre virusurile gripale va circula mai mult printre oameni. Prin urmare în fiecare an ești vaccinat contra altei tulpini decât cea de anul trecut.

  • Ce este imunitatea de turmă?

Cunoscută și ca imunitate comunitară, reprezintă protecția oferită tuturor membrilor unei comunități în urma unei rate mari de vaccinare. Dacă comunitatea are suficienți membri vaccinați, boala are șanse foarte reduse de răspândire. Acest lucru oferă protecție celor care nu se pot vaccina – inclusiv nou născuții și persoanele cu boli cronice.

  • De ce alergia la ouă este un motiv de nu fi vaccinat?

Unele vaccine sunt cultivate în ouă de găină. De-a lungul procesului de cultivare, este îndepărtată majoritatea proteinei din ou, dar tot există riscul ca aceste vaccine să producă reacții alergice. Majoritatea copiilor alergici la ouă nu suferă de reacții adverse, dar 5% din copii pot avea reacții alergice.

  • Cauzează vaccinele autism?

Vaccinele nu cauzează autism. Această posibilitate a fost publicată într-o lucrare din 1998 de către un medic britanic ce pretindea că a găsit dovezi că vaccinul ROR cauzează autism. Această posibilă cauzalitate a fost explorată în detaliu de atunci și până acum, nu s-a putut demonstra niciodată acest lucru. Lucrarea inițială a fost retrasă din Lancet. Au fost făcute și studii suplimentare legate de conservantul tiomersal folosit in vaccine și posibila legătură cu autismul; nicio legătură.
Această idee a devenit populară cel mai probabil datorită faptului că perioada de vaccinare coincide cu perioada în care simptomele autismului devin vizibile.
Vaccinele sunt corelate cu efecte negative de sănătate pe termen lung, cum ar fi scleroza multiplă, diabetul și autismul.
Toate vaccinele au efecte secundare potențiale, dar majoritatea au forme ușoare și sunt de scurtă durată. Efectele adverse sunt monitorizate prin sisteme multiple de raportare. Încă nu există dovezi în acest sens.

  • Prospectului vaccinului conține multe efecte adverse posibile. De ce este recomandată vaccinarea dacă poate cauza atâtea efecte adverse?

Orice vaccin are efecte adverse potențiale. De cele mai multe ori au forme ușoare, gen locul vaccinat e dureros, dureri de cap, febră ușoară etc. Dar pot fi efecte adverse mai grave, cum ar fi o reacție alergică severă, dar acestea apar rar. Când luăm în considerare potențialele efecte adverse ale unui vaccin, trebuie să avem contextul potrivit. Deși unele efecte adverse sunt grave, ele apar rar. E important de reținut că nevaccinarea are propriile ei efecte „adverse”.

  • Sunt făcute suficiente teste de siguranță pe vaccine?

Vaccinele sunt testate în mod repetat înainte de a fi aprobate, iar monitorizarea lor continuă ani în șir după ce intră pe piață.

  • Conțin vaccinele țesut fetal provenit din avorturi?

Nu. Vaccinul rubeolei, inclus in ROR, este cultivat pe celule umane. Dar materialul necesar vaccinului este separat de celule umane ulterior. Unele linii celulare sunt produse din țesutul fetal provenit de la avorturile legale din 1960. Nu este necesar țesut fetal nou.

  • De ce nu putem eradica alte boli, așa cum am făcut cu variola?

În teorie, orice boală pentru care există vaccin ar putea fi eradicată daca există suficiente persoane vaccinate și o bună coordonare la nivel mondial. Dacă nu mai poate infecta cu succes pe nimeni, ar trebui să dispară. O excepție ar fi tetanosul, deoarece nu e contagios (eradicarea lui ar însemna eradicarea bacteriei de pe întreaga suprafață a planetei).
Dar variola este diferită față de alte boli contagioase, nu are un rezervor animal. Adică nu se poate „ascunde” într-un animal ca apoi să reinfecteze oamenii. Febra galbenă poate face asta transmițându-se de la animale la oameni prin mușcătura țânțarului.
Un alt obstacol în eradicarea bolilor infecțioase este vizibilitatea. Oamenii cu variolă erau foarte vizibili datorită simptomelor vizibile. Poliomelita nu are simptome vizibile in aproape 90% din cazuri. Iar asta îngreunează foarte tare localizarea persoanelor infectate înainte de a fi prea târziu.
Variola devine foarte contagioasă odată cu apariția erupției cutanate. De aceea carantinarea rapidă a celor cu simptome vizibile, și vaccinarea tuturor persoanelor posibil infectate permitea împiedicarea răspândirii bolii. O mare parte din bolile infecțioase nu permit astfel de proceduri. Pojarul este infecțios încă de dinaintea apariției simptomelor vizibile.
În acest moment se fac eforturi de eradicare a poliomelitei și a bolii cauzate de viermele de Guinea. Ambele au fost eliminate cu succes din zone geografice întregi, dar sunt încă endemice în alte zone.

  • Are vaccinul poliomelitic vreo legătură cu SIDA?

În anii 1990, unii critici au început să acuze testarea unui vaccin poliomelitic în Africa, în perioada 1950, că ar fi declanșat epidemia de SIDA. Argumentul era că au fost folosite celule de cimpanzeu în producția vaccinului, iar acele celule erau contaminate cu un virus ce afectează uneori cimpanzeii, SIV (simian immunodeficiency virus), care ulterior, prin mutație, a devenit HIV. Acuzațiile au fost false dintr-o mulțime de motive. Cel mai bun argument era faptul că vaccinul nu a fost produs cu celule de cimpanzei, ci de maimuță. Vaccinul a fost testat pentru ADN viral, și nu conținea SIV sau HIV.
Cercetătorii de la Universitatea din Birmingham, Alabama au demonstrat în 2006, că deși HIV este derivat din SIV, cimpanzeii din Camerun infectați cu SIV în 1930, sunt cea mai probabilă sursă a infecției cu HIV, cu zeci de ani înaintea testării vaccinului poliomelitic în Africa.

  • Are vaccinul poliomelitic vreo legătură cu cancerul?

Vaccinele poliomelitice create de Jonas Salk și Albert Sabin erau produse cu celule de maimuță. Mai târziu, microbiologul Maurice Hilleman a descoperit un virus de maimuță în ambele vaccine (cel de al 40-lea virus simian descoperit, Simian Virus 40, SV40. Vaccinul tratat cu formaldehidă a lui Salk conținea cantități foarte mici de virus, vaccinul lui Sabin era extrem de contaminat. Îngrijorat de potențialele efecte ale acestui virus, Hilleman l-a injectat în hamsteri, descoperind ca aproape toate animalele injectate au dezvoltat tumori canceroase. Dar panica inițială a fost îndepărtată de studiile ulterioare.
Hamsterii care au ingerat SV40, în loc de a fi injectați, nu s-au îmbolnăvit de cancer. Vaccinul lui Sabin era administrat oral. Studiile ulterioare au demonstrat că copiii care au primit vaccinul oral nu aveau anticorpi SV40, virusul trecea prin tractul digestiv fără a provoca infecția.
Vaccinul lui Salk, deși conținea cantități minuscule de virus, era injectat. Studiile făcute de-a lungul a 8 ani, 15 ani și 30 de ani, după administrarea vaccinelor contaminate, au arătat că incidența apariției cancerului era aproape identică cu cea a grupurilor nevaccinate. Nu există nicio dovadă credibilă care să indice că SV40 a cauzat vreodată cancer la persoanele vaccinate.

Surse:

https://www.newsweek.com/history-anti-vaxxers-vaccination-1358403

https://www.historyofvaccines.org/content/articles/history-anti-vaccination-movements

https://www.historyofvaccines.org/content/articles/ethical-issues-and-vaccines

https://www.historyofvaccines.org/content/articles/scientific-method-vaccine-history

https://www.historyofvaccines.org/content/articles/misconceptions-about-vaccines

https://www.historyofvaccines.org/content/articles/top-20-questions-about-vaccination

https://www.historyofvaccines.org/content/articles/vaccine-development-testing-and-regulation

https://www.historyofvaccines.org/content/articles/misconceptions-about-vaccines

https://www.historyofvaccines.org/content/articles/why-vaccinate



Postari asemanatoare :

468 ad

Comments are closed.