Titlu: Istoria Autentică a Domesticirii Pisicilor: De la Divinități Egiptene la Mănăstiri Creștine
Două cercetări recente contestă teoria tradițională privind domesticirea pisicilor, oferind o nouă viziune captivantă asupra conexiunii dintre oameni și feline. Conform acestor studii, procesul de domesticire a pisicilor nu ar fi fost, așa cum s-a crezut anterior, legat de începuturile agriculturii și necesitatea de a controla rozătoarele, ci ar fi fost influențat profund de conotații religioase și simbolice din civilizațiile antice ale Africii de Nord și Mediteranei.
O teorie contestată: domesticirea și agricultura
Pentru o lungă perioadă, cercetătorii și arheologii au considerat că pisicile au fost domesticite împreună cu alte animale în epoca neolitică, când oamenii au început să se stabilească în așezări permanente și să practice agricultura. Găsirea unei înmormântări umane din 2001 în Cipru, în care se afla și o pisică, părea să susțină această teorie. Totuși, două studii recent realizate, unul de Universitatea Tor Vergata din Roma și celălalt de Universitatea din Exeter, rescriu această poveste.
Originea nord-africană a pisicii domestice
Cercetarea genetică efectuată de cercetătorii italieni s-a bazat pe o analiză paleogenomică a 70 de genomuri de pisici vechi, selectate din 97 de situri arheologice din Anatolia, Europa și nordul Africii. Ei au descoperit că subspecia Felis lybica, originară din Africa de Nord, este strămoșul pisicii domestice moderne, iar răspândirea acesteia în Europa și Orientul Mijlociu a avut loc în două mari valuri începând cu primul mileniu î.Hr.
Primul val a adus pisicile domesticite în Sardinia, în timp ce cel de-al doilea a pus bazele genetice ale felinelor întâlnite astăzi pe întreaga planetă. Este demn de menționat că această expansiune nu coincide cu începuturile agriculturii, ci are o legătură directă cu importanța spirituală și culturală a pisicilor în Egiptul Antic.
Egiptul și sacralizarea pisicii
Pisica a fost considerată un animal sacru în Egiptul Antic, fiind inițial asociată cu zeițe cu cap de leoaică, precum Sekhmet și Bastet. Începând cu mileniul I î.Hr., Bastet a început să fie reprezentată cu cap de pisică, simbolizând o tranziție de la o imagine feroce la una domestică. Astfel, pisicile au devenit nu doar companions în gospodărie, ci și obiecte ale cultului și ale sacrificiilor religioase. Se estimează că milioane de exemplare au fost mumificate și îngropate în templele dedicate zeiței Bastet, evidențiind un atașament profund spiritual între egipteni și aceste creaturi grațioase.
De la Egipt la Europa: simbolism în transformare
Cercetarea desfășurată la Universitatea din Exeter a reclădit căile fizice și culturale prin care pisicile s-au extins în Europa, analizând peste 2.400 de oase de pisici din situri arheologice. Concluzia: pisicile nu au fost adoptate inițial datorită abilităților lor de a ține sub control rozătoarele, ci datorită valorii lor simbolice și spirituale.
Atunci când au ajuns în Europa, pisicile au fost rapid asociate cu divinități din mitologia greco-romană, precum Artemis sau Diana – reprezentante ale naturii sălbatice, dar și ale protecției și fertilității. Ulterior, în mitologia nordică, Freyja, zeița iubirii și fertilității, era recunoscută ca fiind protectoarea pisicilor, al căror ajutor era folosit pentru a-i însoți călătoriile.
Extinderea pisicilor prin mănăstiri creștine
Un aspect surprinzător al cercetării este conceptul că pisicile s-au răspândit în Europa medievală nu prin intermediul elitelor seculare sau al populațiilor urbane, ci printr-o „rețea internațională de mănăstiri”.
