Un nou studiu publicat în _Archaeological Research in Asia_ redefinește harta preistoriei din Asia de Sud-Est, sugerând că Filipinele nu au fost doar un simplu punct de tranzit pentru migrațiile umane timpurii, ci un veritabil centru de inovație și mobilitate maritimă. Descoperirile din cadrul _Mindoro Archaeology Project_ scot în evidență o societate care naviga pe mări deschise, pescuia în adâncuri și menținea rețele de schimb cultural acum peste 35.000 de ani – cu mult înainte de existența civilizațiilor clasice cunoscute.
Coordonat de arheologi de la Universitatea Ateneo din Manila, proiectul a cuprins peste 15 ani de cercetări de teren pe insula Mindoro și în regiunile adiacente, precum Ilin și San Jose. Ce au descoperit acolo a determinat specialiștii să-și recalibreze teoriile referitoare la abilitățile de navigație, complexitatea socială și schimburile culturale din Epoca de Piatră.
## Dovezile unei navigații avansate în plin Pleistocen
Spre deosebire de alte zone ale Asiei de Sud-Est, Mindoro nu a fost niciodată conectată la continent prin punți de uscat sau ghețari. Acest fapt implică faptul că accesul la insulă a necesitat traversări maritime încă de la început. Prezența umană documentată pe insulă cu mai bine de 35.000 de ani în urmă implică implicit existența unor bărci primitive, dar suficient de eficiente pentru a naviga pe ape deschise.
Artefactele găsite – unelte litice, fragmente de oase modificate, cochilii marine utilizate ca instrumente – demonstrează nu doar prezență umană, ci o utilizare intenționată a resurselor. Dovezile sugerează folosirea uneltelor de pescuit adaptate pentru a prinde specii oceanice cum ar fi rechinii sau tonul, ceea ce indică faptul că oamenii din acele timpuri erau în stare să pescuiască în medii pelagice, nu doar în apele de coastă.
În plus, faptul că populațiile timpurii navigau constant și interacționau cu alte grupuri din Wallacea și Oceania sugerează existența unor rețele maritime, prin care erau transmise nu doar bunuri, ci și idei și obiceiuri.
## Paralele tehnologice și practici ritualice
Cercetătorii au identificat în Mindoro unelte din obsidian cu semnături chimice ce corespund celor găsite în Palawan, indicând astfel schimburi directe între insule. În plus, topoarele prelucrate din scoici gigant _Tridacna_, datate între 7.000 și 9.000 de ani, apar cu forme similare și pe alte insule din regiune, până chiar în Papua Noua Guinee – la peste 3.000 de kilometri distanță. Astfel de convergențe tehnologice sugerează transmiterea cunoștințelor prin canale maritime, nu prin migrație terestră.
Pe insula Ilin, a fost descoperit un mormânt uman de 5.000 de ani, cu corpul situat într-o poziție ghemuită, între plăci de calcar. Această practică – întâlnită și în Vietnam și Indonezia – sugerează existența unor credințe ritualice comune, răspândite prin rețelele de contact ale regiunii.
Așadar, Mindoro nu este doar un caz izolat de adaptare umană, ci o parte centrală într-un sistem maritim regional activ încă din Paleolitic. În loc să fie o barieră, marea a devenit un coridor pentru inovație, comunicare și continuitate culturală.
## Filipinele, de la periferie la centru al istoriei umane timpurii
Până de curând, Filipinele erau considerate de majoritatea arheologilor ca fiind periferice în ceea ce privește evoluția civilizațiilor timpurii. Totuși, concluziile _Mindoro Archaeology Project_ răstoarnă această paradigmă, prezentând arhipelagul ca pe un nucleu de mobilitate, adaptare și tehnologie în Epoca de Piatră.
Populațiile preistorice nu doar că au trecut prin
