Povestea pensionarului care a furat un tablou al lui Francisco Goya

În 1961, un portret al ducelui de Wellington (cel care l-a înfrânt pe Napoleon în bătălia de la Waterloo), realizat în 1814 de marele artist spaniol Francisco Goya (1746 – 1828) dispărea în mod misterios din incinta Galeriei Naționale din Marea Britanie.

Întâmplarea avea să fie inclusă în scenariul unui film ce a fost lansat în primăvara acestui an, „The Duke”, în regia lui Roger Michell, cu Jim Broadbent și ‎Helen Mirren în rolurile principale.

Nimeni nu putea înțelege cum a dispărut tabloul din incinta muzeului securizat. Era un fapt uluitor. Dar care totuși a fost posibil.

Câte ceva despre pictura furată

Pictura, care îi aparținuse lui John Osborne, Duce de Leeds, îi fusese vândută la licitație colecționarului american Charles Wrightsman, pentru suma de 140.000 de lire sterline, dar cum autoritățile britanice nu i-au permis acestuia să părăsească teritoriul țării cu noua achiziție, Trezoreria Britanică împreună cu Fundația Wolfson, o organizație caritabilă, au decis achiziționarea operei de artă de la american pentru aceeași sumă cu care o cumpărase.

Dintr-o dată, portretul realizat de Goya devenise cel mai faimos tablou din Marea Britanie, mii de vizitatori înghesuindu-se la Galeria Națională pentru a admira noua vedetă pe pânză, valoroasă și din punct de vedere artistic, dar și financiar.

Deși securitatea era foarte strictă în acea perioadă, cu puțin timp înainte ca muzeul să își redeschidă ușile, în dimineața zilei de 21 august 1961, gardienii au fost șocați în momentul în care au observat că pictura dispăruse. Un astfel de incident era o premieră. Niciodată nu mai fusese furată vreo operă de artă din galerie. Dar cum există un început pentru orice, iată că tonul furturilor fusese dat odată cu evaporarea celei mai importante picturi din muzeu.

Intră în scenă personajul cheie

În noiembrie 1965, un pensionar în vârstă de 61 de ani, fost șofer de autobuz în orașul Newcastle upon Tyne din nordul Angliei, a uimit în momentul în care a revendicat furtul, spunând că nu a avut intenția de a păstra tabloul, obiectivul fiind acela de a înființa „o organizație caritabilă care să-i ajute pe bătrâni și săraci, atât de neglijați într-o societate bogată, plătindu-le taxele de televiziune”.

Pensionarul Kempton Bunton declarase cu indignare că fusese condamnat la zece săptămâni de închisoare deoarece nu-și plătise aceste taxe și, drept răzbunare, în semn de protest, a furat tabloul despre care nu s-a știut nimic timp de aproape patru ani.

Cum a fost furat tabloul? (Varianta I)

Metoda a fost simplă. Iar Burton nu a avut nimic altceva decât un mare noroc. A intrat în galerie pe o ferestră mai mică de la baie, lăsată neglijent deschisă, a luat tabloul și a dispărut. Și furtul a fost desăvârșit, deoarece autoritățile nu au gândit altceva decât faptul că fapta fusese pusă la cale de niște experți, hoți de tablouri cu experiență, antrenați ani buni pentru asta. Și în vreme ce Scotland Yard-ul împânzise porturile și aeroporturile căutând, cercetând și percheziționând orice suspect, tabloul Ducelui de Wellington se odihnea în dulapul cu haine ale pensionarului supărat și revoltat. Amuzant este că omul, măcinat de remușcări, a dorit chiar să se predea la scurt timp, însă nu a fost băgat în seamă, nefiind crezut de politiști.

Autoritățile erau derutate. Presa specula că în spatele furtului se afla o bandă de escroci italieni sau vreun aristocrat în căutare de senzații tari. Bunton trimisese de câteva ori la ziare note anonime promițând că va returna tabloul în schimbul unei răscumpărări de 140.000 de lire sterline, menționând că  banii vor fi folosiți în scopuri caritabile, dar anchetele poliției erau departe de acest Robin Hood modern.

Dramaturgul neînțeles, angajatul revoltat

Kempton Bunton era o figură aparte în peisajul local cu mult înaintea furtului tabloului. Având un spirit justițiar, fusese concediat în repetate rânduri de la locul de muncă după ce-și instigase colegii împotriva conducerii. De asemenea, dramaturg aspirant și pasionat, scenariile sale fuseseră respinse de BBC în mod constant. Nu în cele din urmă, Bunton era activist susținând drepturile pensionarilor singuri și ai săracilor, considerând că televiziunea era un colac de salvare pentru aceștia. În Marea Britanie, era ilegal să deții un televizor fără a plăti o licență anuală, care lui Bunton i se părea nesimțit de mare, astfel că a protestat refuzând să-și plătească propria taxă, ceea ce a culminat cu închiderea sa pe perioade destul de scurte de timp, dar suficient cât să-l afecteze emoțional.

„Mi-a plăcut faptul că acest Kempton visa dincolo de meseria pe care o avea”, declara Nicky Bentham, producătorul The Duke. „Și s-a ținut de acele idealuri, de acest simț al comunității și de această idee conform căreia este suficient ca o singură personă să facă diferența în societatea în care trăiește”.

Hoțul care nu era hoț

Realitatea era că, fără să vrea în mod intenționat, Bunton îi depășise pe anchetatori în multe privințe. Și asta deoarece adevăratul hoț al tabloului fusese John, fiul în vârstă de 20 de ani al lui Bunton. Acesta s-a predat în 1969, însă șeful procuraturii, în lipsa unor probe concludente, nu a mai dat curs poveștii. Era mai simplu să închidă ochii. În plus, „dacă l-ar fi judecat pe John pentru săvârșirea faptei de furt”, spune Bentham, producătorul filmului inspirat din această poveste, „ar fi trebuit să-l cheme pe Kempton înapoi în instanță și să-l facă să depună o mărturie mincinoasă, ceea ce pur și simplu nu au mai dorit”.

Abia în 2012 au fost făcute publice declarațiile lui John, hoțul de drept al picturii. „A fost o idee, atâta tot”, spunea Chris, fiul lui John, acum în vârstă de 80 de ani. „Tata (John) lucra în Londra la acea vreme și locuia într-un apartament închiriat. A văzut fereastra deschisă de la baia galeriei și scara din spatele muzeului, astfel că a făcut legătura”. John a intrat și a ieșit din galerie în câteva minute, în dimineața zilei cu pricina, în jurul orei 5.50. După ce a instalat tabloul pe bancheta din spate a mașinii sale, în timp ce se îndrepta către casă, s-a gândit la faptul că putea să-și ajute financiar familia, primind câteva mii de lire sterline de la compania de asigurări.

Tată erou

În momentul în care a aflat despre isprava fiului său, Kempton și-a susținut copilul, atunci când a expediat acele note ziarelor, cerând o donație în schimbul returnării tabloului, sperând în același timp că John, în cazul în care va fi arestat, să apară totuși într-o lumină mai bună. Într-un final, și-a însușit cu totul crima. Un adevărat act de sacrificiu.

„Kempton a fost un personaj defectuos”, spune Chris. „Nu era cel mai bun tată, nici cel mai bun soț, dar a făcut acest lucru extraordinar pentru a-și salva fiul. Dacă tatăl meu ar fi ajuns la închisoare la acea vârstă, i-ar fi fost compromisă viața. M-am bucurat că filmul s-a concentrat pe acest aspect. Da, Kempton avea în minte scopul declarat legat de taxele tv, dar principalul său obiectiv a fost să facă ceea ce trebuie pentru familia lui”.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Un tablou al lui Piet Mondrian a fost expus cu susul în jos timp de 75 de ani

Un autoportret ascuns al lui Van Gogh a fost descoperit pe spatele unui tablou

Locul în care Vincent van Gogh ar fi pictat ultimul său tablou a fost găsit

Unde se află „Salvator Mundi”, cel mai scump tablou din lume, atribuit lui Da Vinci



Postari asemanatoare :

468 ad

Comments are closed.