Este adevărat că ochii văd lumea răsturnată?
Funcționarea vederii noastre depinde de lumină. Obiectele pe care le observăm fie emit lumină direct, cum ar fi o lumânare sau ecranul unui telefon, fie reflectă lumina care ajunge la ochii noștri. Inițial, lumina intră prin elementele optice ale ochiului: corneea, pupila și cristalinul. Aceste structuri colaborează pentru a concentra lumina pe retină, care percepe lumina și imaginea. În plus, ele reglează intensitatea luminii pentru a ne permite să observăm clar fără a provoca disconfort ocular, explică Daniel Joyce, de la University of Southern Queensland (Australia). Cristalinul are funcția de a direcționa corect lumina provenită de la obiecte situate la distanțe variate, proces numit acomodare.
Pe parcursul acestei concentrări, lumina este inversată: razele care vin din partea superioară ajung în zona inferioară a retinei, iar cele din partea inferioară ajung în sus. Cu alte cuvinte, imaginea ce ajunge pe retină este răsturnată. Cu toate acestea, acest lucru nu înseamnă că creierul reîntoarce imaginea la forma sa inițială. De fapt, cercetătorii în domeniul vederii contestă noțiunea că imaginea ar necesita „întoarcerea” pentru a fi percepută corect.
Este adevărat că ochii percep lumea cu susul în jos? Iată ce susține știința! Creierul nu necesită o imagine „corectă”. Ceea ce vedem este rezultatul unui model complex de activare neuronală, adică un anumit tipar prin care celulele nervoase transmit informații. Acest tipar cuprinde nu doar imaginea propriu-zisă, ci și poziția obiectelor în relație cu mediul, cu propriul nostru corp și cu mișcările noastre. Atâta timp cât aceste tipare sunt coerente și stabile, nu contează dacă imaginea este „cu susul în jos”. Creierul ne permite să percepem lumea normal, fără a efectua o „corecție optică” propriu-zisă.
Acest fenomen a fost testat spectaculos în anii 1930, în cadrul Experimentelor cu ochelari de la Innsbruck, realizate de doi cercetători austrieci. Participanții purtau ochelari speciali care răsturnau imaginea. La început, aceștia întâmpinau dificultăți mari în orientare și se loveau de diverse obiecte. Unii încercau chiar să calce pe becurile de pe tavan, pe care le percepeau ca fiind pe podea. Totuși, după aproximativ cinci zile, creierul începea să se adapteze. Imaginea nu mai era percepută ca fiind inversată, ci părea din nou normală. Cu cât participanții purtau mai mult acei ochelari, cu atât percepția lor devenea mai naturală.
Studiile actuale caută să identifice ce regiuni din creier sunt implicate în această capacitate remarcabilă de adaptare vizuală și care sunt limitele acestei abilități. De exemplu, există cercetări care sugerează că persoanele cu daltonism ar putea percepe culorile mai eficient decât s-ar anticipa, datorită unor mecanisme de adaptare similare.
