Titlu: Revelații fascinante despre Luna: Ce ne dezvăluie eșantioanele furnizate de misiunea Chang’e 6
De la acel moment istoric al primei aselenizări din anul 1969 până în zilele noastre, Luna a continuat să fascineze comunitatea științifică. Întrebarea „Cum s-a format Luna?” a inspirat nenumărate generații de oameni de știință, iar cele mai recente probe lunare aduse de misiunea chineză Chang’e 6 oferă răspunsuri surprinzătoare. Este prima dată când omenirea dispune de eșantioane provenite din partea îndepărtată a Lunii – o zona care până acum era inaccesibilă studierii directe.
Această misiune revoluționară nu doar că a reconfirmat teoria bine cunoscută a impactului gigantic dintre Pământ și un corp ceresc de dimensiunea planetei Marte, dar a dezvăluit și o diferențiere profundă în structura geologică a celor două emisfere lunare. Rezultatele conturează o viziune mai detaliată, dar și mai complexă asupra tumultuosului nostru satelit.
Mostre dintr-o lume străină: Ce a aflat Chang’e 6
Misiunea Chang’e 6 a aterizat în impresionantul bazin South Pole–Aitken (SPA), unul dintre cele mai mari cratere de impact din Sistemul Solar, situat pe partea îndepărtată a Lunii. Acesta teren enigmatic, care nu a fost explorat fizic până acum, a oferit cercetătorilor o oportunitate rară de a analiza structura profundă a crustei lunare.
Cel mai surprinzător rezultat a fost cantitatea extrem de mică de apă găsită în eșantioanele lunare: doar 1 până la 1,5 micrograme de apă pe gram de rocă, comparativ cu 200 micrograme/gram în probele prelevate de misiunile Apollo din anii ’70 – toate din partea vizibilă a Lunii.
Această discrepanță a fost interpretată de echipa condusă de profesorul Hu Sen de la Academia de Științe din China drept o dovadă clarificatoare a existenței unei dihotomii în structura internă a Lunii. Dacă partea vizibilă dispune de o mantă bogată în apă și elemente volatile, emisfera ascunsă ar fi mult mai uscată – un contrast ce redefinește paradigmele actuale din selenologie.
Mai mult decât apă: Semnătura chimică a activității vulcanice
Pe lângă apă, cercetătorii au studiat și prezența toriului în rocile lunare. Acest element radioactiv nu participă la formarea mineralelor și tinde să se acumuleze în magma topită, făcându-l astfel un excelent indicator al activității vulcanice din trecut. Zonele cu niveluri mari de toriu de pe fața vizibilă a Lunii sugerează o activitate vulcanică intensă, în timp ce pe partea îndepărtată aceste regiuni sunt rare. Excepția notabilă: bazinul South Pole–Aitken, locul din care au fost recoltate noile probe.
Această observație susține teza conform căreia interiorul Lunii nu este uniform – o concluzie ce ar putea avea implicații asupra înțelegerii proceselor de răcire și cristalizare care au avut loc după formarea satelitului.
Ipoteza impactului gigantic: Din ce în ce mai puțin contestabilă
De-a lungul timpului, au fost formulate diverse teorii privind formarea Lunii, inclusiv cele referitoare la captură gravitațională sau la fisionarea unei părți din Pământ din cauza rotației sale rapide. Cu toate acestea, teoria impactului gigantic rămâne cea mai puternică și susținută de numeroase dovezi.
Conform acestei ipoteze, acum aproximativ 4,5 miliarde de ani, o protoplanetă cunoscută sub numele de Theia ar fi colizionat cu Terra la un unghi oblic. Impactul colosal ar fi dislocat o cantitate imensă de material din mantaua Pământului, care, odată ajuns pe orbită, s-ar fi concentrat formând Luna.
Mostrele ad
