Conștiința umană: între dileme filosofice și limite științifice
Conștiința, acea abilități subiectivă prin care percepem atât lumea, cât și propriile noastre experiențe, rămâne una dintre cele mai profund misterioase tematici ale științei contemporane. Chiar dacă mii de cercetători din domenii variate — neuroștiințe, filosofie, psihologie, inteligență artificială — s-au dedicat studierii acestui fenomen, conștiința continuă să fie o „nucă greu de spart”: ceva ce trăim zilnic, dar care rămâne în afara unei înțelegeri clare pe plan biologic și fundamental.
Ce reprezintă conștiința?
În termeni generali, conștiința este caracterizată ca experiența subiectivă și personală de a fi conștient — de a percepe, de a simți, de a gândi. Este acea „lumină interioară” care distinge între starea de a fi treaz și a fi inconștient. Totuși, în ciuda aparenței sale evidente, conștiința este dificil de descris prin terminologie științifică.
Dintre numeroasele concepte formulate, două teorii semnificative au câștigat popularitate în ultimii ani: Teoria Spațiului Neuronal Global (Global Neuronal Workspace Theory – GNWT) și Teoria Informației Integrate (Integrated Information Theory – IIT). Ambele teorii doresc să explice emergența conștiinței prin dinamicile neuronale, dar o fac în moduri diferite și adesea incompatibile.
Două teorii, o întrebare majoră: De unde izvorăște conștiința?
– Teoria Spațiului Neuronal Global (GNWT), susținută de cercetători precum Stanislas Dehaene, sugerează că conștiința apare atunci când informația este dispersată printr-o rețea extinsă de neuroni, în special în cortexul prefrontal. Această activare, denumită „aprindere neuronală”, este rapidă și extinsă, facilitând integrarea și accesul conștient la informații.
– Teoria Informației Integrate (IIT), formulată de Giulio Tononi, indică faptul că conștiința provine din abilitatea unui sistem de a integra informațiile provenite din toate regiunile sale. Această teorie consideră că zonele din cortexul posterior — precum lobii parietal, temporal și occipital — sunt fundamentale prin sincronizarea activității neuronale.
Testarea adversarială: un standard metodologic inovator
Recent, o inițiativă îndrăzneață a confrontat aceste două teorii într-un experiment riguros și imparțial, destinat să verifice predicțiile lor esențiale. Proiectul a fost coordonat de consorțiul internațional Cogitate și publicat în prestigioasa revistă Nature.
Echipe independente de cercetători, fără afilieri teoretice, au fost implicate în testarea unor condiții standardizate pentru a verifica dacă predicțiile formulate de susținătorii GNWT sau IIT se confirmă în datele colectate în urma experimentelor neuroștiințifice. Această metodă este cunoscută sub denumirea de „colaborare adversarială”, un concept susținut și de psihologul premiat cu Nobel, Daniel Kahneman.
Rezultatul? Niciuna dintre teorii nu a reușit să iasă învingătoare.
Rezultate care pun sub semnul întrebării totul
Deși studiul nu a prezentat dovezi concluzive în favoarea vreunei teorii, a adus informații valoroase:
– În ceea ce privește Teoria Informației Integrate: Nu a fost observată sincronizarea consistentă și coordonată în cortexul posterior, așa cum era anticipat.
– În privința Teoriei Spațiului Neuronal Global: Fenomenul de „aprindere neuronală” rapidă a fost absent în cortexul prefrontal, iar conținuturile conștiente nu au putut fi identificate cu precizie în această zonă.
Prin urmare, rezultatul s-a dovedit a fi o invalidare parțială a ambelor teorii — sau, mai optimist spus, un indiciu că răspunsurile sunt mai complexe decât ne-am imaginat.
