Daniel Janzen, unul dintre cei mai apreciați ecologiști la nivel mondial, a început să observe cu adevărat insectele doar după un accident care l-a pus în pericol extrem. Acum aproape 50 de ani, în timp ce documenta culturile de fructe dintr-o pădure densă din Costa Rica, a căzut într-o ravină. Aparatul său foto, dotat cu un teleobiectiv lung, lui i-a penetrat pieptul, provocându-i fracturi la trei coaste care s-au înfipt în torace.
Având răni severe, Janzen a reușit să se târască timp de aproape 3 kilometri până la coliba de cercetare. Fără acces la drumuri sau spitale, și-a legat pieptul de cadrul unui scaun balansoar cu un cearșaf, șezând aproape nemișcat timp de o lună. În această perioadă, a început să observe. Iar ceea ce a văzut avea să îi transforme viața.
În fața privirilor sale, pădurea tropicală era plină de viață. Fiecare ramură părea să adăpostească o metropolă în miniatură, populată de insecte care se cățărau, zburau, se hrăneau, vânau. Zona de cercetare, parte din Aria de Conservare Guanacaste, include păduri tropicale, păduri uscate, mangrove și coastă – un teritoriu de dimensiunea orașului New York, extrem de bogat în biodiversitate.
Cercetătorii au semnalat o scădere drastică a insectelor.
Seara, timp de două ore, o lampă de 25 de wați aprinsă pe verandă oferea un spectacol fascinant: roiuri de insecte din pădure invadau lumina, dansând frenetic în jurul becului. Captivat, Janzen a instalat o pânză luminată, o tehnică clasică de atragere și documentare a insectelor zburătoare, notează The Guardian.
În prima fotografie realizată în 1978, pânza era atât de dens acoperită de molii, încât aproape că nu se mai putea observa materialul, părând mai degrabă un tapet viu și în mișcare. Cercetătorii au identificat 3.000 de specii de insecte doar în acea noapte.
Acea experiență a schimbat cursul carierei lui Janzen: de la studiul semințelor, la o viață dedicată cercetării moliilor și omizilor din pădurile tropicale. Astăzi, la 86 de ani, continuă să trăiască și să lucreze în aceeași colibă de cercetare, alături de partenera sa de viață și de cercetare, ecologista Winnie Hallwachs.
„Nu mai există pădure. E muzeu.”
Însă pădurea care odată vibra de viață pare acum ciudată și tăcută. Frunzele sunt întregi, neatacate. Zumzetul albinelor sălbatice a dispărut. Ramurile cândva vibrante sunt acum goale.
„Se aseamănă cu o seră sterilă, nu cu o pădure vie. Par că ne aflăm într-un muzeu al naturii, nu într-un ecosistem funcțional”, afirmă Janzen și Hallwachs.
Janzen a repetat an de an experimentele cu pânza luminată, în același loc, în aceleași condiții, dar în ultimii ani, rezultatul este dezamăgitor: aproape niciun fluture de noapte nu mai răspunde la chemarea luminii.
„Este aceeași pânză, aceeași lumină, același anotimp, același ciclu lunar. Totul este neschimbat. Doar că nu mai sunt molii”, spune Janzen.
Declinul observat de Janzen nu este un fenomen izolat. În ultimele decenii, cercetători din întreaga lume au semnalat scăderi dramatice ale populațiilor de insecte, chiar și în zone îndepărtate de activitatea umană intensivă. În evaluările internaționale, se estimează că pierderile anuale sunt de 1% până la 2,5% din biomasa totală a insectelor.
„Un semnal de alarmă care ar trebui să ne înspăimânte.”
Unii ecologiști vorbesc despre începutul unei „noi ere a colapsului ecologic.”
