Nou-născuții dispun de până la 300 de oase, în contrast cu cele 206 ale unui adult. Această variantă se justifică prin adaptările biologice esențiale pentru dezvoltarea timpurie. La naștere, corpul unui bebeluș conține aproximativ 275–300 de oase, mult mai multe decât cele 206 ale unui adult. Această caracteristică anatomică nu este o anomalie de dezvoltare, ci un mecanism adaptativ important pentru supraviețuire și creștere, conform IFLScience.
### Oasele suplimentare din copilărie, o adaptare pentru naștere și dezvoltare
Multe dintre aceste oase în plus constau, de fapt, în structuri distincte formate din cartilaj, un țesut mai moale și flexibil comparativ cu osul matur. Flexibilitatea cartilajului este esențială pentru a facilita trecerea bebelușului prin canalul de naștere și pentru a-i asigura mobilitatea necesară în primele luni ale vieții.
Un exemplu pertinent este craniul. La naștere, acesta se compune din cinci plăci osoase distincte, unite prin fontanele – zone moi care permit deformarea temporară a capului în timpul travaliului. Aceste fontanele încep să se închidă treptat, începând cu primele luni și continuând până în jurul vârstei de doi ani.
### Osificarea și fuziunea oaselor, calea către maturitatea scheletică
Procesul prin care cartilajul se transformă în os este denumit osificare sau osteogeneză. Acesta începe în săptămâna a opta de dezvoltare intrauterină și se desfășoară până la finalul adolescenței. Există două categorii de osificare:
– **Osificarea intramembranoasă**, prin care se formează oasele plate, precum cele ale craniului, din straturi de țesut conjunctiv.
– **Osificarea encondrală**, prin care se dezvoltă majoritatea oaselor corpului prin înlocuirea progresivă a cartilajului cu țesut osos solid.
În ambele cazuri, un rol crucial îl joacă celulele denumite osteoblaste, care generează matricea osoasă – un amestec de colagen și minerale, în special calciu. Aceasta asigură duritatea specifică oaselor mature.
Pe măsură ce copilul se dezvoltă, oasele mai mici încep să se unească. De exemplu, oasele care constituie inițial partea inferioară a coloanei vertebrale sau sternul se unesc treptat. În același timp, oasele lungi, cum ar fi femurul, se extind prin zonele de creștere situate în apropierea extremităților lor.
Numărul crescut de oase la naștere reprezintă rezultatul unei strategii evolutive care ajustează necesitatea de mobilitate intrauterină și naștere cu cerințele dezvoltării postnatale. Pe măsură ce creștem, scheletul nostru devine mai rigid și mai robust, dar își pierde flexibilitatea și redundanța inițială. Această tranziție reflectă echilibrul între adaptarea biologică și maturizarea fizică.
