În România anului 2025, lectura se află într-o situație de tranziție: între promisiuni și incertitudini. Deși energia creativă și editorială pare să fi crescut, iar numărul titlurilor apărute continuă să se extindă, realitatea consumului cultural românesc conturează o imagine contradictorie. Scriitorul și editorul Bogdan Hrib oferă o perspectivă pertinentă, demontând mai multe mituri referitoare la obiceiurile de lectură ale românilor și evidențiind necesitatea unei evaluări clare asupra valorii și efectelor lecturii.
Ce și cât citesc românii în 2025?
Una dintre cele mai răspândite concepții este că românii au renunțat la lectură. Bogdan Hrib recunoaște declinul general al interesului pentru carte, dar subliniază un aspect diferit: ce anume citește publicul român, nu cât citește.
Specialiștii susțin că în România, cărțile cu teme de dezvoltare personală, motivaționale și spirituale domină vânzările. Departe de literatura de profunzime sau de ficțiunea cu valoare artistică, cititorii tind să opteze pentru lucrări utilitariste, care promit schimbări rapide pe plan personal sau profesional. Deși acest tip de lectură nu este în mod fundamental dăunătoare, răspunde unei nevoi imediate și nu încurajează gândirea critică sau imaginația – două funcții esențiale pentru o societate culturală matură.
În plus, apare și o altă problemă legată de modul în care se măsoară lectura. Datele europene definesc un “cititor activ” ca persoana care citește cel puțin o carte pe an – un criteriu considerat de unii ca fiind arbitrar și prea indulgent. Dacă am crește standardul la minimum zece cărți anual (echivalentul a aproximativ 15 minute de lectură pe zi), România ar ocupa ultimele locuri în clasamentele europene. Estimările realiste sugerează un public constant de maximum 800.000 de cititori – un segment minoritar într-o populație de peste 19 milioane.
Lectura în perioada comunistă vs. lectura de astăzi: între nostalgie și adevăr
Frequent, se susține ideea că în perioada comunistă lectura era mai abundentă. Totuși, Bogdan Hrib subliniază că această comparație trebuie realizată cu prudență. Deși tirajele din acea epocă erau semnificativ mai mari, diversitatea titlurilor era mult mai limitată, fiind controlată de autorități și supusă unor filtre ideologice stricte. Oamenii citeau ceea ce găseau – uneori din nevoia de a evada simbolic dintr-o realitate sumbră – și nu dispuneau de o ofertă diversificată sau de perspective multiple. De asemenea, accesul la cărți era distribuit inegal, în special în mediul rural.
În contrast, în 2025, oferta de carte este extrem de variată și diversificată. Există numeroase edituri independente, o explozie de cărți traduse, în special thrillere nordice, fantasy-uri anglo-saxone sau lucrări de non-ficțiune contemporană. Tirajele, însă, sunt semnificativ mai mici: rareori depășesc 1.000 de exemplare, ceea ce reflectă o piață culturală slab exploatată. Fenomenul auto-publicării a contribuit la diversificarea vocii editoriale, dar a vulnerabilizat și standardele de calitate.
Ecosistemul editorial: divers, dar fragmentat
Bogdan Hrib discută despre o “fragmentare sănătoasă, dar vulnerabilă” a pieței de carte. Aceasta înseamnă că cititorii au mai multe opțiuni ca niciodată, dar nu există un corp solid de cititori care să asigure sustenabilitatea industriei. Competiția între autori și edituri este acerbă, iar vizibilitatea este influențată de factori non-literari: marketing agresiv, influenceri de carte, formate video virale sau algoritmi de social media.
Această realitate întreține paradoxul cultural: avem mai multe cărți, mai mulți autori și mai multe edituri ca niciodată, dar nu avem automat mai mulți cititori sau mai multă literatură.
