Gustav Stresemann (1878 – 1929) a fost un politician german de marcă al perioadei interbelice, un diplomat experimentat și laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Într-un context de instabilitate economică și tensiuni politice, Stresemann a reușit să aducă stabilitate Germaniei și să o reintegreze în comunitatea internațională.
Gustav Stresemann s-a născut pe 10 mai 1878 la Berlin, într-o familie modestă. A studiat economie și drept, obținând o viziune interdisciplinară care i-a fost utilă în cariera sa politică.
Stresemann a intrat în lumea politică la începutul secolului XX, devenind membru al Partidului Național Liberal. După Primul Război Mondial, a înființat Partidul Poporului German (DVP), susținând o politică de reconciliere și colaborare internațională.
În 1923, a ocupat funcția de cancelar al Germaniei pentru o perioadă scurtă, dar cea mai mare influență a exercitat-o ca ministru de externe (1923-1929). Aici a pus la fundament politicile de împăcare cu Franța și Marea Britanie, esențiale pentru reconstrucția Germaniei.
Realizările lui Gustav Stresemann au fost numeroase și semnificative, printre cele mai importante fiind stabilizarea economică. În 1924, a elaborat Planul Dawes.
După hiperinflația din 1923, Germania se afla într-o situație precară. Stresemann a negociat Planul Dawes, care a restructurat datoriile de război ale Germaniei, a facilitat împrumuturi externe pentru revitalizarea economiei și a stabilizat marca germană prin introducerea Rentenmark.
În 1925, a semnat Pactul de la Locarno, care a consolidat reputația cabinetului Stresemann și a întărit credibilitatea Republicii de la Weimar, prin care Germania a recunoscut granițele vestice stabilite de Tratatul de la Versailles. Acest pact a diminuat tensiunile cu Franța, a permis integrarea Germaniei în Liga Națiunilor (1926) și i-a adus lui Stresemann Premiul Nobel pentru Pace în 1926, împreună cu Aristide Briand.
Tratatul de la Berlin (1926) și relația strategică a Germaniei cu URSS
Una dintre cele mai subtile și totodată esențiale realizări ale lui Gustav Stresemann a fost păstrarea unei politici de echilibru între Occident și Uniunea Sovietică. În aprilie 1926, Germania și URSS au semnat Tratatul de la Berlin, un acord care a extins și consolidat înțelegerile de la Rapallo (1922) și a asigurat cooperarea economică și militară între cele două națiuni, în ciuda presiunilor din partea Occidentului.
Prin acest tratat, Germania se angaja să rămână neutră în cazul unui conflict sovietic cu o a treia putere, asigurându-se că URSS nu se va alia cu Franța împotriva sa. Au fost intensificate schimburile comerciale, permițând Germaniei acces la resurse sovietice (cereale, petrol, metale) în schimbul tehnologiei și bunurilor industriale. În plus, după integrarea în Liga Națiunilor (1926), Germania risca să fie văzută ca prea apropiată de Occident. Tratatul de la Berlin i-a oferit lui Stresemann o „portiță de siguranță” în relațiile cu Moscova, iar odată cu aderarea la Liga Națiunilor, Germania a obținut un loc permanent în Consiliu, ceea ce i-a permis lui Stresemann să negocieze ulterior reducerea despăgubirilor și retragerea trupelor aliate din Rin.
Deși Tratatul de la Berlin era formal un acord de neutralitate și comerț, în culise a facilitat continuarea colaborării militare germano-sovietice începută la Rapallo: antrenarea Wehrmacht-ului pe teritoriul sovietic (în secret, pentru a evita restricțiile de la Versailles). Producția în URSS a unor arme interzise Germaniei (tancuri, avioane).
Stresemann a avut o abordare diplomatică dublă.
