Homo sapiens, specie ce cuprinde toți oamenii moderni, a fost identificată acum cel puțin 300.000 de ani în Africa și continuă să se dezvolte, conform cercetărilor recente din paleogenetică și arheologie. Cele mai vechi fosile cunoscute ale speciei au fost găsite la Jebel Irhoud, Maroc, datând de circa 315.000 de ani. Aceste schelete, aparținând unui grup de 22 de indivizi, prezintă trăsături moderne, dar și diferențe față de oamenii contemporani. În acea perioadă, Homo sapiens utiliza unelte și obiecte simbolice, indicii ale unei inteligențe avansate.
Carl Linnaeus a popularizat denumirea de Homo sapiens în 1758. Un secol mai târziu, Charles Darwin a elucidat evoluția umană ca fiind rezultatul adaptării treptate la mediu prin selecție naturală. Bipedalismul, dezvoltat în urmă cu 6-7 milioane de ani, a fost crucial pentru evoluția umană, permițând utilizarea uneltelor și facilitând explorarea unor noi medii.
Migrarea globală a speciei noastre a început acum 200.000 de ani, extinzându-se în Orientul Mijlociu în urmă cu 195.000 de ani, în Australia în urmă cu 50.000 de ani și în Europa în urmă cu 48.000 de ani. Cele din urmă regiuni populate au fost Americile, cu dovezi ale prezenței umane în sudul Chileului cu 14.000 de ani în urmă.
Deși Homo sapiens împărtășesc peste 98% din ADN cu cimpanzeii și bonobii, adaptările la mersul biped, creșterea dimensiunii craniene și comportamentele sociale complexe ne disting. Un strămoș comun, Pliobates cataloniae, a trăit în pădurile din Europa acum 11,6 milioane de ani.
Diversitatea umană, evidențiată prin variațiile de nuanță a pielii, a fost influențată de mutații genetice. Acum 14.000 de ani, majoritatea oamenilor aveau pielea închisă, dar mutații în zonele cu soare mai puțin intens au condus la apariția pielii deschise, facilitând astfel producția de vitamina D.
Chiar și în prezent, evoluția umană continuă. Dieta mai moale a dus la reducerea dimensiunii fălcilor, iar genele care determină absența molarilor de minte devin din ce în ce mai frecvente. Un alt exemplu este adaptarea tibetanilor la altitudini mari, cu o variantă a genei EPAS1 care îmbunătățește oxigenarea sângelui, apărută în doar câteva mii de ani, reprezentând una dintre cele mai rapide evoluții genetice cunoscute.
