Când unii indivizi reflectează asupra evoluției, ei își formează imaginea că un organism se transformă într-un alt tip – cum ar fi peștii devenind animale terestre sau primatele timpurii transformându-se în oameni. Totuși, pentru cercetători, evoluția înseamnă ceva mai subtil: frecvența apariției unor variații genetice specifice într-o populație dată. Și – într-un alt contrast față de percepția comună despre evoluție – aceste modificări sunt influențate de numeroși factori, nu doar de selecția naturală: mutațiile, migrația și șansele sunt mecanismele evoluției.
O întrebare care a devenit extrem de disputată în acest domeniu este: care sunt procesele evolutive care contribuie la formarea unor specii noi? Genetica ne poate oferi explicații pentru evoluția speciilor, inclusiv a acelor specii care au dispărut; cercetătorii utilizează fosilele pentru a compara ADN-ul rudelor vii cu ADN-ul speciilor dispărute.
Care sunt motivele apariției noilor specii?
Se pare că există cel puțin o condiție esențială pentru formarea unei specii: un anumit nivel de separare între populațiile unei specii existente. Aceasta poate fi o separare fizică – o barieră geografică, precum un lanț muntos sau o izolare pe o insulă – sau poate fi legată de diete diferite sau preferințe variate de împerechere. Pe parcursul timpului, mutațiile ADN-ului în cadrul a două populații distincte vor face ca împerecherea între indivizi din aceste populații să devină dificilă sau chiar imposibilă – iar astfel, ele vor evolua în specii diferite.
Exemplele acestui fenomen sunt numeroase. Atunci când muștele de fructe sunt plasate în medii distincte într-un laborator, muștele din grupuri diferite ajung, în cele din urmă, să nu se mai poată încrucișa sau să producă descendenți împreună. Un exemplu clasic de speciație este cel al cintezelor din Insulele Galapagos. Aici, separarea se datorează atât dietei, cât și mediului, conducând la formarea unor specii distincte, cu ciocuri diferite, adaptate la consumul lor particular de hrană.
În ultima eră glaciară, numeroase populații de animale din Europa s-au izolat geografic când au căutat refuge în regiuni mai calde. Când ghețarii s-au retras, în urmă cu aproximativ 10.000 de ani, populațiile care au fost separate atât de mult timp au intrat din nou în contact, deoarece s-au putut migra și repopula continentul. Însă, datorită izolării de mii de ani, aceste populații au acumulat anumite variații genetice specifice, făcând reproducerea între ele mai dificilă.
De exemplu, așa a evoluat cioara europeană (Corvus corone) în timpul erei glaciare, când au apărut două forme clar distincte: corbul cornus (Corvus corone corone) în vest și cioara grivă (Corvus corone cornix) în est. În prezent, în Italia, acolo unde coexista ciori din ambele tipuri, acestea se pot împerechea și pot produce pui, deși cu un grad de succes mai redus decât în rândul propriilor populații. Studiind genomul ciorilor din zonele hibride și comparându-l cu genomii celor două specii, oamenii de știință au reușit să identifice secvențe de ADN care există într-o populație, dar nu și în cealaltă.
Procesele moleculare investigate de zeci de ani subliniază natura universală a mecanismelor evolutive. Aceste procese nu diferă de cele întâlnite la microorganisme – cum ar fi virusul Ebola. Principalul factor care deosebește aceste exemple este timpul: gradul de schimbare genetică suferit de Ebola în câțiva ani a necesitat m
