Viziunea idilică a unui dinozaur erbivor pășunând liniștit printr-o vastitate verde, plină de iarbă înaltă, este adânc înrădăcinată în cultura populară — de la cărți ilustrate pentru copii până la filme de succes. Totuși, cercetările științifice recente demontează această imagine romantizată. Lumea dinozaurilor, în special în era Mezozoică, era mult mai diferită decât ne imaginăm.
Până recent, se considera că iarba a apărut doar după dispariția dinozaurilor, în perioada Paleocenului. Această teorie era susținută de lipsa fosilelor de iarbă clare în sedimentele datate anterior cu 66 de milioane de ani. Cu toate acestea, o descoperire din India în 2005 a schimbat radical această percepție. Cercetătorii au identificat urme de iarbă digerată în excremente fosilizate de dinozaur — o dovadă clară că iarba nu numai că exista în acea perioadă, dar era și consumată de anumite specii.
Chiar mai surprinzător, în 2017, paleontologii din China au examinat dinții unui hadrozaur și au descoperit fitoliți (microfosile de siliciu produse de plante) și resturi de epidermă vegetală, sugerând consumul de iarbă cu aproximativ 113 milioane de ani în urmă. Astfel, iarba exista în timpul dinozaurilor, dar în forme timpurii și în cantități minore.
O prezență minoră în peisajul preistoric
Deși descoperirile recente confirmă existența ierbii în era dinozaurilor, este esențial să înțelegem că aceasta nu avea același rol ecologic ca astăzi. În lumea actuală, pajiștile și savanele acoperă aproape 40% din suprafața terestră a planetei, fiind cruciale pentru numeroase ecosisteme. Cu toate acestea, în mezozoic, iarba era o prezență minoră, aproape nesemnificativă în ecologia globală.
Peisajul în care trăiau dinozaurii era dominat de ferigi, conifere, cicade și alte plante fără flori, care constituiau sursele principale de hrană pentru erbivori. Pajiștile vaste, cu ierburile pe care le asociem astăzi cu animale mari precum elefanții sau bizonii, nu existau. Ecosistemele erau diferite, cu vegetație deasă și adesea umedă, în care plantele cu flori abia începeau să apară și să se diversifice.
Această absență a pajiștilor are implicații importante asupra modului în care înțelegem comportamentul, dieta și adaptările dinozaurilor erbivori. De exemplu, sistemul digestiv al acestor animale nu era conceput pentru a procesa eficient iarba, care conține particule dure asemănătoare sticlei (siliciu). Animalele moderne, precum caii, au dezvoltat adaptări speciale – dinți cu uzură lentă și stomacuri complexe – pentru a se descurca cu acest tip de hrană. Dinozaurii, pe de altă parte, își schimbau dinții regulat, dar nu aveau aceleași mecanisme de protecție împotriva uzurii provocate de iarbă.
Un alt tip de paradis preistoric
Așadar, ce implică toate acestea pentru viziunea noastră asupra trecutului preistoric? În primul rând, trebuie să ne ajustăm imaginile mentale. Lumea dinozaurilor era un spațiu exotic, verde într-un alt mod – dominat de vegetație luxuriantă, dar nu de iarbă. Era un mediu în care plantele primitive dictau regulile, iar
