Titlu: Ce se întâmplă cu sateliții după finalizarea misiunii lor? Cimitirul cosmic și orbitele mortuare
La fel ca orice alt aparat creat de oameni, sateliții nu sunt construiți pentru a funcționa veșnic. Fie că discutăm despre sateliți meteorologici, de comunicații, de navigație sau de cercetare, toți au o viață utilă limitată. Pe parcursul anilor, aceștia se uzează sau devin depășiți tehnologic, asemănător unei mașini de spălat sau unui aparat electrocasnic.
Dar ce se întâmplă când un satelit își finalizează misiunea? Cum ne descurcăm cu acești “bătrâni” ai cerului pentru a preveni aglomerarea orbitei Pământului cu resturi spațiale periculoase? În funcție de altitudinea la care orbitează, destinul lor poate urma două căi principale.
1. Reintrarea controlată în atmosferă
Satelitele situate pe orbite joase – de obicei la altitudini sub 2.000 km – sunt programate să folosească ultimele resurse de combustibil pentru a reduce viteza. O frânare controlată îi readuce către Pământ, unde, din cauza frecării cu atmosfera densă, suferă distrugeri aproape totale. Acest proces generează temperaturi extrem de ridicate, care determină dezintegrarea sateliților înainte ca aceștia să atingă solul.
Fenomenele de reintrare în atmosferă sunt impresionante: fierbinți, rapide și termic intense, dezintegrează majoritatea componentelor satelitului în timp ce acesta se prăbușește cu viteze de mii de kilometri pe oră. Totuși, în cazul obiectelor mari, cum ar fi stațiile spațiale, pot supraviețui fragmente semnificative în timpul reintrării atmosferice.
2. Cimitirul Navelor Spațiale – Punctul Nemo
În cazul vehiculelor spațiale mari, cum ar fi stațiile spațiale sau atunci când reintrarea atmosferică nu le poate distruge complet, soluția devine plasarea lor pe o traiectorie controlată de prăbușire către un loc special: Cimitirul Navelor Spațiale.
Această zonă se află în Oceanul Pacific de Sud, în cel mai izolat loc de pe glob, la peste 2.600 km de orice așezare umană, cunoscut sub denumirea de Punctul Nemo – făcând aluzie la celebrul personaj din romanele lui Jules Verne. Aici, operatorii sateliților gestionează cu precizie zona de impact, minimizând astfel riscurile pentru oameni sau infrastructură.
Chiar și în această operațiune riguros coordonată, resturile pot fi dispersate pe o rază de până la 1.000 km. De exemplu, din cele 142 de tone ale fostei stații spațiale ruse MIR, aproximativ 25 de tone au ajuns în ocean.
3. Orbita cimitir – locul unde sateliții “pensionați” rămân
Pentru sateliții care orbitează la altitudini foarte mari, precum orbită geostaționară (36.000 km altitudine), reintrarea în atmosferă nu este o opțiune viabilă. Energia necesară pentru a reduce viteza ar fi prea mare. În aceste situații, inginerii decid să deplaseze satelitul pe o “orbita cimitir” – o altitudine ușor superioară orbitei geostaționare, unde nu reprezintă un risc pentru alți sateliți funcționali.
Această orbită “pensionară” este standardizată conform reglementărilor internaționale în domeniul spațial. Începând cu 18 martie 2002, toți operatorii americani de sateliți sunt obligați să dezvolte planuri clar definite pentru dezafectarea sateliților – fie prin reintrare controlată, fie prin mutare pe orbita cimitir.
4. Riscurile resturilor spațiale
Părăsirea sateliților epuizați în spațiu fără un plan ade
