Unde Ajung Sateliții După Ce Își Finalizează Viața Operațională?

Similar oricărei alte mașini, sateliții dispun de o durată de viață fixă. Indiferent dacă sunt folosiți pentru prognoza vremii, comunicații, cercetări științifice sau navigație globală, sateliții se degradează sau devin depășiți tehnologic, exact ca un aparat electrocasnic. Atunci când își finalizează misiunea, se pune o întrebare logică: Ce se întâmplă cu un satelit în momentul în care trăiește ultimul său „ceas”? Răspunsul este în primul rând influențat de altitudinea la care orbitează în jurul Pământului.

Sfârșitul sateliților pe orbite joase

Satelitul de joasă altitudine este considerat a fi relativ ușor de dezintegrat într-un mod controlat. Pe măsură ce consumă combustibilul, acesta este încetinit folosind ultimele rezerve de energie. Această încetinire duce la o scădere treptată a orbitei satelitului, care ajunge în atmosferă, unde frecarea cu aerul îl va supraîncălzi și, în cele mai multe cazuri, îl va distruge complet. Căzând cu viteze foarte mari, majoritatea componentelor ard în atmosfera terestră, fără a reprezenta un real pericol pentru suprafața Pământului.

Ce se întâmplă cu stațiile spațiale sau alte obiecte de dimensiuni mari?

Obiectele spațiale de dimensiuni mari, precum stațiile spațiale sau modulele orbitale, pot păstra porțiuni semnificative din structura lor atunci când reintră în atmosferă. Dacă nu sunt complet distruse, fragmentele lor pot ajunge pe Pământ, constituind un potențial risc. Din această cauză, operatorii misiunilor spațiale planifică o reintrare controlată. Destinația lor finală este o zonă izolată din Oceanul Pacific, denumită „Cimitirul Navelor Spațiale”.

Cimitirul Navelor Spațiale – Punctul Nemo

Aflat în Oceanul Pacific de Sud, la aproximativ 2.688 km de orice teritoriu terestru, acest loc izolat mai este cunoscut și sub denumirea „Polul de inaccesibilitate” sau „Punctul Nemo”, un nume ce evocă un personaj faimos din romanul lui Jules Verne. Este cea mai îndepărtată zonă posibilă de orice așezare umană, făcând-o ideală pentru abandonul controlat al obiectelor spatiale de mari dimensiuni.

Chiar și în acest caz, resturile pot fi dispersate pe o rază vastă – până la 1.000 km. Totuși, izolarea extremă a locației scade considerabil riscurile pentru populație. O stație spațială precum MIR, cu o masă de 142 de tone, a avut doar aproximativ 25 de tone din structura sa ce au ajuns intacte în ocean, restul arzând în atmosferă.

Sfârșitul sateliților pe orbite geostaționare

Pe de altă parte, sateliții care operează pe orbite mai înalte – cum sunt cei geostaționari localizați la circa 36.000 km de Pământ – nu pot fi aduși eficient în atmosferă. Ar fi necesare cantități enorme de combustibil pentru a-i încetini suficient pentru a reîntoarce în atmosferă. Astfel, soluția pentru acești sateliți este diferită: ei sunt transferați pe așa-numita „orbită cimitir” (graveyard orbit).

Orbita cimitir reprezintă o zonă situată cu câteva sute de kilometri mai sus decât orbita operațională a sateliților geostaționari. Acolo, aceștia sunt „depozitați” odată cu finalizarea ciclului lor de viață, fiind mutați de pe calea sateliților activi pentru a preveni coliziuni.