Alexandru Ioan Cuza – Liderul Unirii și Părintele Reformelor Moderne din România
Pe 15 mai 1873, Alexandru Ioan Cuza, primul conducător al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești, s-a stins din viață la Heidelberg, Germania, devenind astfel un simbol al statului român modern. Născut pe 20 martie 1820 în orașul Huși, Cuza este o figură de bază în istoria României, fiind nu doar arhitectul Unirii Principatelor, ci și creatorul unui program ambitios de reforme care au stat la baza modernizării societății românești.
Unirea Principatelor – un moment istoric pentru națiunea română
Traiectoria politică a lui Alexandru Ioan Cuza s-a conturat în contextul mișcărilor revoluționare europene din mijlocul secolului al XIX-lea. A fost un participant activ în revoluția din 1848 din Moldova și s-a dedicat cu fervoare cauzei unirii celor două principate. Momentul decisiv a avut loc în ianuarie 1859, când a fost ales domn al Moldovei (5 ianuarie), iar după douăzeci de zile, și al Țării Românești (24 ianuarie), devenind astfel primul domnitor al Principatelor Unite.
Chiar dacă unirea celor două principate nu era încă recunoscută oficial ca fiind o fuziune completă, Cuza a navigat cu abilitate pe scena diplomatică europeană, obținând recunoașterea din partea Puterii suzerane, Imperiul Otoman, și a Marilor Puteri garante (Franța, Rusia, Prusia, Austro-Ungaria și Marea Britanie). Aceste eforturi au culminat în ianuarie 1862, când a fost proclamata oficial Unirea deplină, stabilindu-se o capitală unică, București, un guvern centralizat și o adunare națională comună. Statul nou înființat a adoptat oficial denumirea de România.
Epoca Reformelor – statutul de vizionar
Regimul lui Alexandru Ioan Cuza a fost scurt, dar a fost marcat de transformații profunde la nivel instituțional și social. Cu sprijinul consilierului său de încredere, Mihail Kogălniceanu, Cuza a pus în aplicare reforme de amploare menite să scoată societatea românească din feudalism și să o aducă în conformitate cu standardele statului modern european.
Printre cele mai semnificative reforme se numără:
1. Reforma agrară (1864) – măsură socială crucială a epocii, prin care zeci de mii de țărani au fost împroprietăriți, dobândind astfel independență față de marii boieri. Deși implementarea a avut deficiențe, reforma a pus bazele unei clase țărănești relativ autonome.
2. Secularizarea averilor mănăstirești (1863) – statul român a preluat controlul asupra moșiilor deținute de mănăstirile legate de sfintele locașuri de la Muntele Athos sau Ierusalim, încheind astfel influența externă asupra patrimoniului românesc.
3. Reforma învățământului – Cuza a înființat două dintre cele mai vechi universități din țările române: Universitatea din Iași (1860) și Universitatea din București (1864), promovând accesul unui număr cât mai mare de români la educația superioară.
4. Codificarea legislației – S-au adoptat primul Cod Civil și Cod Penal modern al României, inspirate din legislația franceză napoleoniană.
5. Reforma armatei și a administrației – Cuza a organizat și modernizat Armata Română, a introdus un sistem de corpuri administrative moderne și a promovat separarea puterilor în stat.
Monstruoasa Coaliție și abdicarea forțată
Reformele lui Cuza, deși avangardiste și progresiste pentru vremea respectivă, au stârnit nemulțumiri în rândul marilor forțe sociale tradiționale — boierimea, clerul și o parte din burghezia emergentă.
