Atacul forțelor aeropurtate germane asupra insulei Creta, realizat la 20 mai 1941, a fost o veritabilă surpriză pentru trupele aliate care apărau insula. Germanii utilizaseră până atunci trupele aeropurtate în război, dar doar pentru a captura obiective mici precum poduri, fortărețe, aeroporturi etc., și nu în acțiuni de amploare precum cele din Creta. După război, istoricii militari au investigat cine l-a stimulat pe Hitler să inițieze o astfel de acțiune.
Peste 3.000 de parașutiști germani au fost lansați deasupra insulei Creta în dimineața zilei de 20 mai 1941. Deși insula era bine apărată cu peste 28.000 de soldați britanici, la care se adăugau două divizii grecești, atacul i-a luat prin surprindere pe apărarea, având în vedere că numărul parașutiștilor germani creștea constant. În final, numărul total al militarilor germani aduși prin aer a fost de aproximativ 22.000.
Sub o constantă presiune, britanicii au început în noaptea de 28 mai retragerea trupelor de pe insulă.
Evacuarea s-a finalizat în noaptea de 31 mai, însă marina britanică a suferit pierderi semnificative din cauza dominației aviației germane asupra spațiului aerian. Totuși, au reușit să salveze 16.500 de soldați, inclusiv în jur de 2.000 de greci. Ceilalți au fost capturați sau uciși. Marina britanică a avut peste 2.000 de morți, iar trei crucișătoare și șase distrugătoare au fost scufundate.
Hitler, referindu-se la planul de atac asupra insulei Creta: „Sună bine, dar nu cred că poate fi pus în practică”.
După război, generalul Kurt Student, liderul suprem al Forțelor Aeropurtate Germane, a dezvăluit o informație surprinzătoare: Hitler a fost greu să-i fie persuadat să accepte planul de atacare a insulei Creta.
„Hitler avea intenția de a opri campania balcanică după ce a ajuns în sudul Greciei. Atunci, am luat avionul și m-am dus la Göring (Hermann, liderul aviației militare germane, Luftwaffe, n.r.) pentru a-i propune capturarea Cretei doar cu ajutorul forțelor aeropurtate.
Göring – care se entuziasma ușor – a realizat rapid avantajele acestei idei și m-a trimis la Hitler. La 21 aprilie, i-am prezentat proiectul, iar Hitler a spus: `Sună bine, dar nu cred că poate fi pus în practică`. În cele din urmă, însă, am reușit să-l conving”, a afirmat Student după război.
În operațiunea de desant pe insulă, Student a folosit singura divizie de parașutiști pe care o avea Germania, singularul Regiment de planoare și Divizia 5 de vânători de munte, care nu mai fusese transportată până atunci prin aer. Suportul aerian a fost furnizat de bombardierele în picaj și avioanele de vânătoare din Corpul 8 Aerian.
Germanii nu au dispus de trupe venite pe mare, deoarece flota britanică a împiedicat ambarcațiunile germane să se apropie de insulă.
„Un convoi format din aceste mici ambarcații (germane, n.r.) a transportat armamentul mai greu, – a detaliat ulterior Student –, tunurile antiaeriene și tunurile antitanc, împreună cu două batalioane din Divizia 5 de vânători de munte (li s-a spus că flota britanică se afla încă la Alexandria – când de fapt plecase deja spre Creta).
Convoiul s-a ciocnit de flota engleză și a fost dispersat.
