Praful selenar prezintă o toxicitate mai redusă comparativ cu aerul din zonele urbane. Acesta ar putea fi mai puțin periculos pentru oameni decât s-a crezut anterior, conform unui nou studiu care demonstrează că poluarea de zi cu zi de pe o stradă aglomerată este mai dăunătoare decât inhalarea prafului lunar.
„Aceste rezultate susțin concepția că este sigur să trimitem oamenii din nou pe Lună”, a declarat Brian Oliver, profesor la Universitatea de Tehnologie din Sydney (Australia).
Îngrijorările legate de toxicitatea prafului lunar au fost ridicate în timpul misiunilor Apollo. Praful selenar are o sarcină electrostatică, ceea ce îl face să adere la echipamentele astronauților. După întoarcerea lor în modulul lunar din timpul plimbărilor pe suprafața Lunii, praful era dispersat în cabină și fost inhalat, provocând probleme respiratorii temporare, care se rezolvau în aproximativ 24 de ore.
Astronautul Harrison Schmitt, din misiunea Apollo 17, a descris senzația ca o formă de „alergie selenară”, cu ochi iritați, strănut și dureri în gât. Pe lângă aceasta, medicii de zbor ai misiunii Apollo au manifestat simptome asemănătoare la întoarcerea pe Pământ, după ce au scos costumele spațiale, iar în cazul lor, simptomele păreau să se intensifice cu fiecare misiune, sugerând că expunerea repetată la praful lunar ar putea spori toxicitatea acestuia.
Se pare că praful lunar are o toxicitate mai redusă decât se considera anterior
Cu toate acestea, aceste observații subiective nu oferă o evaluare clară a riscurilor reale pe care praful lunar le prezintă pentru sănătatea umană. Astfel, Michaela Smith, doctorandă la Grupul de Cercetare Respiratorie al Universității de Tehnologie din Sydney, a decis să investigheze mai în detaliu.
Smith a realizat experimente folosind doi „simulanți selenari”, materiale care replică compoziția prafului lunar (deoarece mostrele autentice sunt rare) corespunzând celor din câmpiile vulcanice întunecate și din regiunile mai vechi ale Lunii. Particulele simulanților aveau dimensiuni sub 2,5 microni (milionimi de metru), suficient de mici pentru a fi inhalate și a intra în căile respiratorii inferioare. Pentru a imita reacțiile pulmonare, Smith a expus aceste particule la două tipuri de celule pulmonare: bronșice (din partea superioară a plămânilor) și alveolare (din zona inferioară).
Aceleași teste au fost realizate cu particule din aerul poluat prelevat de pe o stradă aglomerată din Sydney, pentru a analiza efectele prafului lunar în comparație cu cele ale poluării urbane. Rezultatele au indicat că, deși forma neregulată și textura aspră pot irita plămânii, praful lunar are o toxicitate mai scăzută decât aerul poluat.
