De la naștere la “mormânt”: Ce se întâmplă cu sateliții după expirarea misiunii lor?
Sateliții reprezintă o parte vitală a vieții contemporane, facilitând comunicarea, prognozele vremii, navigarea și alte studii importante. Totuși, ca multe alte tehnologii, aceștia au o durată de viață finită. Indiferent de tipul lor—sateliți meteorologici, de comunicație, de cercetare sau de navigație—pe parcursul timpului, aceștia se degradează sau devin învechiți, similar unor electrocasnice. Așadar, apare întrebarea: ce se petrece cu sateliții când își ating perioada de funcționare maximă?
În prezent, există două metode de gestionare a sateliților scoși din uz, în funcție de altitudinea la care orbitează în jurul Pământului. Sateliții care se află pe o orbită joasă sunt încetiniți cu ultimele resurse de energie, permițându-le să cadă și să se incinereze în atmosferă. Fricțiunea generată de straturile atmosferice produce o căldură extremă, distrugând satelitul pe măsură ce se apropie de Pământ cu viteze ce pot atinge mii de kilometri pe oră.
Cea de-a doua opțiune implică direcționarea satelitului spre spațiul cosmic, departe de Terra. Această strategie este esențială în special pentru sateliții găsiți la altitudini mai mari, unde încetinirea pentru a reintra în atmosferă ar consuma mai multă energie decât ar fi disponibilă.
O provocare distinctă este gestionarea obiectelor orbitale de dimensiuni mari, ca stațiile sau navele spațiale, care pot să nu se dezintegreze complet înainte de a atinge Pământul. În asemenea situații, operatorii pot planifica prăbușirea controlată a acestor vehicule într-o zonă special desemnată: “Cimitirul Navelor Spațiale”, situat în Oceanul Pacific. Acest loc, cunoscut și ca “Polul de inaccesibilitate” sau “Punctul Nemo”, reprezintă cel mai izolat loc de pe planetă, aflat la aproximativ 2.688 de kilometri de cel mai apropiat teritoriu.
Chiar dacă locul de impact al acestor artefacte cosmice este calculat cu precizie, ele se distrug la intrarea în atmosferă, dispersându-se pe o zonă ce poate avea o rază de până la 1.000 de kilometri. De aceea, această locație a fost aleasă, deoarece nu există așezări umane în jurul a aproape 2.700 de kilometri. De exemplu, din cele 142 de tone ale stației spațiale ruse MIR, doar 25 de tone au ajuns în final în acest „cimitir”.
În cazul sateliților lansați în spațiu, aceștia sunt plasați pe așa-numita „orbită cimitir”, la o distanță de 36.000 km de Pământ. Proiectanții sateliților au responsabilitatea de a demonstra că aceste aparate pot fi dezafectate în mod sigur la finalul duratei lor, fie prin reintrare controlată în atmosferă, fie prin plasarea lor pe „orbita cimitir”. Din 18 martie 2002, operatorii de sateliți din Statele Unite au convenit să transfere aceste vehicule pe o orbită cimitir la sfârșitul activităților lor.
Bibliografie
https://spaceplace.nasa.gov/spacecraft-graveyard/en/
https://orbitaldebris.jsc.nasa.gov/library/usg_od_standard_practices.pdf
