Cât de departe putem ajunge în călătoriile noastre? Există o frontieră pe care niciodată nu o vom depăși? Există destinații inaccesibile ce rămân inaccesibile, oricât de mult ne-am strădui?
Cel mai complicat este să ne reprezentăm distanțele pe care navele spatiale le parcurg pentru a ajunge la alte planete, cum ar fi Marte sau asteroizii. Vorbim despre zeci de milioane de kilometri, însă aceste cifre nu sunt suficiente pentru a experimenta sentimentul de izolare și singurătate pe care astronauții îl resimt în timpul unei călătorii interplanetare. Oamenii abordează de obicei o călătorie prin prisma timpului: cât durează să călătorim de la Sibiu la București? Care este durata necesară pentru capsula Soyuz ca să ajungă la Stația Spațială Internațională?
Distanța pare a fi cel mai relativ termen în această lume conectată. Timpul necesar pentru a ajunge într-o anumită locație depinde acum preponderent de accesibilitatea transportului și de resursele financiare. Răspunsul la întrebarea anterioară este tot de aproximativ 6 ore, dacă alegem să ne deplasăm cu trenul către București.
Ne aflăm pe un braț liniștit al Căii Lactee; o galaxie spirală de dimensiuni medii, având un diametru de 100.000 de ani-lumină, ce conține miliarde de stele, nori de gaz, materie întunecată, găuri negre, stele neutronice și planete. Privită din depărtare, galaxia noastră pare densă, dar în realitate este compusă în mare parte din spațiu gol. În medie, distanța dintre două stele este de aproximativ 5 ani-lumină.
Cu tehnologia de astăzi, pentru a ajunge la cel mai apropiat sistem stelar, ne-ar lua mii de ani. Calea Lactee este foarte vastă și nu este singulară. Calea Lactee, împreună cu galaxia Andromeda și alte aproximativ 30 de galaxii, inclusiv galaxii pitice, formează „Grupul Local”; o zonă de spațiu unde galaxiile sunt dispersate pe un diametru de 100 de milioane de ani-lumină.
Grupul nostru local este unul dintre cele 100 de grupuri din super-roiul „Laniakea”, care este doar unul din milioanele de super-roiuri ce compun universul observabil.
Acum, să ne imaginăm pentru o clipă un viitor luminos; omenirea devine o civilizație de tip 3, nu este distrusă de extratereștri și dezvoltă tehnologiile necesare pentru călătorii interstelare bazate pe înțelegerea curentă a fizicii. În acest scenariu optimist, cât de departe am putea călători? Ei bine, am putea explora doar Grupul Local. Aceasta este cea mai mare structură din care omenirea va face parte. Deși Grupul Local este imens, el reprezintă doar 0.00000000001% din universul observabil.
Faptul că există o limită reală pentru noi și că există atâtea alte galaxii la care nu vom putea ajunge niciodată este puțin înfricoșător. De ce nu putem călători mai departe? Ei bine, totul ține de natura nimicului. „Nimicul”, sau spațiul gol, nu este într-adevăr gol, ci conține energie intrinsecă; așa numitele „fluctuații cuantice”. La scară redusă, există o activitate constantă, particule și antiparticule care apar și se anihilează. Poți să-ți imaginezi acest vid cuantic ca pe niște bule: unele având zone mai dense iar altele mai rarefiate.
Acum, să ne întoarcem cu 13,8 miliarde de ani în urmă, când structura spațială nu era compusă din nimic. Chiar după Big Bang, într-un fenomen cunoscut sub numele de inflație cosmică, universul observabil s-a extins de la dimensiunea unei mingi până la un diametru de trilioane de kilometri în doar câteva fracțiuni de secundă. Această expansiune abruptă
