La terminarea secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, România a traversat un amplu proces de „restaurare” a monumentelor istorice, în principal a edificiilor religioase, inițial perceput ca o acțiune de modernizare și conservare a valorilor naționale. Totuși, în numeroase cazuri, termeni precum „restaurare” au fost folosiți impropriu, iar acțiunile realizate au condus la distrugerea irevocabilă a unor elemente artistice și arhitecturale esențiale. O figură extrem de controversată în acest proces a fost arhitectul francez André Lecomte du Noüy, ale cărui intervenții asupra bisericilor de patrimoniu din România au generat critici severe din partea specialiștilor și a contemporanilor săi.
Restaurarea percepută ca distrugere: stilul Lecomte du Noüy
André Lecomte du Noüy a fost adus în România la solicitarea Regelui Carol I, fiind considerat în acele vremuri un promotor al restaurării istoriste în stilul lui Viollet-le-Duc din Franța. Conceptul acestui curent viza „aduce monumentul la o formă idealizată”, un ideal care, de cele mai multe ori, nu se potrivera cu realitatea istorică originală a edificiului. Aplicând acest concept în România, Lecomte du Noüy a ajuns să distrugă biserici vechi și să le reconstruiască în forme reinterpretate, pierzând esența lor autentică.
Câteva dintre cele mai notorii și criticabile „restaurări” sunt:
1. Biserica „Sfântul Dumitru” din Craiova – distrusă complet
Această biserică, una dintre cele mai vechi din Oltenia, a fost total demolată la sfârșitul secolului al XIX-lea. Silueta delicată și elegantă a vechii biserici, cu fresce de mare preț și o arhitectură specifică, a fost înlocuită cu o construcție nouă care, așa cum a declarat Constantin Argetoianu – unul dintre cei mai fervenți critici ai lui Lecomte du Noüy – nu se asemăna cu nimic din ce fusese odată. Chiar și proporțiile clădirii au fost radical modificate, fiind considerate „de broască țestoasă” în comparație cu edificiul original.
2. Biserica Mănăstirii „Curtea de Argeș” – un exemplu de kitsch artistic
Între anii 1875 și 1886, Lecomte du Noüy a realizat o restaurare radicală a Mănăstirii Curtea de Argeș, la cererea Regelui Carol I. Rezultatul? Frescele originale au fost îndepărtate, fiind înlocuite cu picturi moderne în ulei, iar interiorul a suferit o transformare completă. Constantin Argetoianu a fost indignat de ceea ce considera o „biserică din zahăr topit”, cu poleieli infame și detalii decorative care reflectau gustul „burghezului francez” al arhitectului. El a criticat dur și construcția Palatului Episcopal din apropiere, numindu-l batjocoritor „gară daneză”.
3. Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași – pierderea patrimoniului iconografic
Restaurarea acestei mănăstiri între 1882 și 1889 a dus la dispariția celebrei și unicei fresce interioare, pictată între 1641 și 1642. Fresca, păstrată fragmentar astăzi în muzeul „Sala Gotică”, a fost înlocuită cu o pictură decorativă în ulei, realizată de artiști francezi și români, fără legătură cu estetica și spiritualitatea bizantină a originalului domnesc. Astfel, unul dintre cele mai valoroase locașuri ale patrimoniului moldovenesc a fost estompat artistic și cultural.
Critici contemporane și vocea lui Constantin Argetoianu
Constantin Argetoianu, politician și memorialist dedicat epocii sale, a fost una dintre cele mai vocali voci împotriva acestor „restaurări”.
