De-a lungul timpului, peștii au fost văzuți ca o resursă alimentară abundentă, vânați și consumați de miliarde de oameni fără prea multă considerație pentru suferința lor. Totuși, un nou studiu publicat pe 19 iunie 2025 în renumita revistă *Nature* scoate la iveală această indiferență colectivă, furnizând primele estimări cuantificabile ale durerii resimțite de pești în timpul sacrificării.
Potrivit cercetării realizate de biologul Cynthia Schuck-Paim și echipa sa de la *Welfare Footprint Institute*, un singur pește poate experimenta până la 22 de minute de durere severă atunci când este scos din apă și lăsat să moară prin asfixiere – o metodă frecvent utilizată și economică în industria pescuitului, atât în varianta comercială, cât și în cea sportivă.
Spre deosebire de mamifere, peștii nu au fost niciodată considerați ființe capabile de emoții complexe sau suferințe intense. Totuși, știința modernă contestă acest mit. Noile tehnici de analiză neurologică și comportamentală dezvăluie un adevăr incomod: peștii simt, reacționează și suferă, iar experiența morții prin sufocare nu este deloc „tăcută” sau lipsită de durere, așa cum s-a crezut de foarte mult timp.
Studiul a adoptat o metodologie inovatoare denumită Welfare Footprint Framework (WFF) – un sistem care evaluează intensitatea și durata stărilor negative, cum ar fi stresul și durerea, oferind o perspectivă riguroasă și comparabilă asupra suferinței animalelor. Conform acestor date, fiecare kilogram de pește poate corespunde, în medie, cu 24 de minute de suferință moderată până la extremă, în unele cazuri depășind o oră de suferință pentru fiecare kilogram recoltat.
## Dincolo de tăvița de supermarket: Ce ne învață știința despre agonia peștilor?
Pentru majoritatea consumatorilor, peștele este o proteină slabă și sănătoasă, disponibilă cu ușurință. Este prezentat frumos ambalat, curățat și porționat, fără semne ale calvarului suferit. Totuși, în spatele acestei aparente simplități se află o realitate alarmantă. În fiecare an, se estimează că un trilion de pești sunt extrăși din mediul lor natural, majoritatea prin tehnici crude care generează suferință extinsă și inutilă.
Un exemplu relevant este păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss), o specie originară din apele reci ale Oceanului Pacific, dar care acum se găsește în ferme piscicole de pe toate continentele (cu excepția Antarcticii). În aceste unități, peștii sunt de obicei omorâți fie prin expunere la aer, fie prin scufundare în apă rece, metode considerate eficiente și ieftine, dar profund traumatizante pentru animale.
Cercetătorii au studiat comportamentul peștilor în aceste condiții. Doar cinci secunde de expunere la aer induc în creierul lor o reacție neurochimică asociată cu emoții negative intense, echivalente cu panică sau durere în cazul oamenilor. Se observă mișcări haotice, zvârcoliri violente și încercări disperate de „a respira”, toate indicii clare ale unei reacții aversive severe.
Fără apă, branhile – organe delicate care facilitează schimbul de oxigen – încep să se lipească, blocând respirația. Dioxidul de carbon se acumulează rapid în sânge și lichidul cefalorahidian, provocând un proces fiziologic dureros, care durează până când animalul își pierde cunoștința. Acest interval variază între 2 și 25 de minute, în funcție de dimensiunea peștelui și condițiile în care este sacrificat.
Este un proces lent, tăcut și plin de suferință – unul pe care puțini dintre noi l-ar accepta pentru orice alt animal domestic sau de fermă. Și totuși, în absența unui „sunet” al durerii
