Abraham Lincoln, al 16-lea președinte al Statelor Unite, este văzut ca un simbol al justiției și coeziunii, iar viziunea sa hotărâtă împotriva sclaviei și angajamentul pentru o națiune unită continuă să fie o sursă de inspirație și în prezent.
Născut pe 12 februarie 1809 în Kentucky, Lincoln a crescut într-o familie modestă și a obținut o educație autodidactă, devenind avocat. Observațiile sale asupra sclaviei din Sud și lecturile privind drepturile naturale (de exemplu, Thomas Paine) l-au condus către poziții ferme împotriva sclaviei în timp ce își dezvoltă cariera politică.
Primii pași în arena politică i-au fost marcați în 1834, când a fost ales în legislativul statului Illinois. În 1854, s-a alăturat Partidului Republican ca răspuns la Legea Kansas-Nebraska, iar patru ani mai târziu, în 1858, în cadrul faimoaselor dezbateri Lincoln–Douglas, a avertizat asupra unei „case divizate”, subliniind că unitatea englezească este esențială pentru stabilitatea națiunii.
Pe 1 ianuarie 1863, Lincoln semnează Proclamația de Emancipare, un act simbolic ce declare sclavii din teritoriile confederate ca fiind liberi. Aceasta a reprezentat o mișcare strategică ce a transformat obiectivul războiului civil de la restabilirea Uniunii la abolirea sclaviei.
Tot el este responsabil de Al 13-lea Amendament (ratificat în ianuarie 1865), prin care a facilitat adoptarea amendamentului constituțional ce abolește oficial sclavia în SUA – o realizare legislativă de o relevanță istorică semnificativă.
Pe 19 noiembrie 1863, se desfășoară Discursul de la Gettysburg, la cimitirul național din Gettysburg, Pennsylvania, la patru luni după bătălia decisivă de acolo, în timpul Războiului Civil American. În mai puțin de 300 de cuvinte, Lincoln exprimă dedicația sa pentru idealul democratic și importanța unității naționale.
Acum optzeci și șapte de ani, strămoșii noștri au adus pe acest continent o nouă națiune, fondată în libertate și angajată să recunoască ideea că toți oamenii sunt creați egali.
Ne aflăm acum implicați într-un mare război civil, testând dacă această națiune – sau orice altă națiune concepută și dedicată astfel – poate supraviețui. Ne aflăm pe un câmp de luptă al acelui război. Am venit pentru a dedica o porțiune a acelui câmp ca loc de odihnă final pentru cei care și-au dat viața ca această națiune să existe. Este un gest corespunzător și just să facem acest lucru.
Dar, pe o notă mai profundă, noi nu putem dedica – noi nu putem consacra – noi nu putem sfinți acest pământ. Cei curajoși, vii și morți, care s-au luptat aici l-au consacrat deja, dincolo de puterea noastră de a adăuga sau a diminua orice. Lumea nu va ține cont de cuvintele noastre de aici și nici nu va reține mult timp ce spunem, dar nu va putea uita niciodată faptele lor. Este mai degrabă datoria noastră, celor rămași în viață, să ne dedicăm aici lucrului neterminat pe care cei care au luptat aici l-au avansat cu atâta nobilitate până acum. Este mai degrabă datoria noastră să ne angajăm aici pentru marele scop ce ne stă înainte – să preluăm de la acești morți onorați un devotament crescut față de acea cauză pentru care ei au plătit cu ultima măsură a devotamentului lor – să ne angajăm aici ferm ca acești morți să nu fi murit în zadar – ca această națiune, sub Dumnezeu, să aibă o nouă naștere a libertății – și ca guvernarea poporului, de către popor, pentru popor, să nu dispară de pe pământ.
După război, Lincoln a susținut o reintegrare blândă a Sudului, propunând amnistie și reabilitare economică.
