În limba engleză, pronumele „I” este întotdeauna scris cu literă mare, indiferent de poziția sa într-o propoziție. Această regulă nu se aplică și pronumelui „you”, „he”, „she” sau „we”. Ce anume a dus la tratarea diferită a acestui cuvânt? Răspunsul nu este legat de ideea că „eu”/„I” ar fi mai important decât celelalte pronume. Originea acestei reguli se regăsește în istoria limbii engleze și în dezvoltarea formei pronumelui. Totuși, lingviștii nu au o explicație unică pentru cum minuscula „i” a devenit „I”.
De la „ic” la „i” Pronumele de persoana I singular nu a avut mereu forma „I”. În engleza veche, forma era „ic”, dokumentată încă din jurul anului 725. În engleza medievală, consoana a dispărut treptat, iar forma scurtă „i” a început să fie utilizată ca pronume. Forma „i” este documentată din secolul al XII-lea, iar forma „I” aparține unei perioade ulterioare. La început, pronumele era scris cu minusculă: „i”. Aproximativ în anul 1250, forma „I” era deja prezentă în anumite texte din nordul și centrul Angliei, iar în secolele care au urmat utilizarea sa s-a extins.
O literă prea mică pentru a fi ușor de observat Una dintre explicațiile date pentru această schimbare are legătură cu forma foarte scurtă a pronumelui. La acel moment, litera „i” era adesea reprezentată de o linie verticală foarte scurtă. Un cuvânt compus dintr-o singură astfel de literă era ușor de trecut cu vederea sau confundat cu alte semne din text. Unele surse istorice afirmă că utilizarea unei forme mai înalte și vizibile a ajutat la diferențierea pronumelui ca un cuvânt de sine stătător.
Cu toate acestea, această teorie nu este singura. Un studiu lingvistic realizat de Jerzy Wełna sugerează că apariția majusculei a fost legată de schimbarea pronunției: după pierderea consoanei finale, vocala scurtă din pronume s-a lungit, iar această transformare fonetică a fost urmată de apariția formei „I”. Autorul prezintă această explicație ca o ipoteză bazată pe analiza formelor din engleza medievală, nu ca pe un fapt cert. Deci, nu există un moment pe care să-l putem defini simplu ca fiind „scribul a decis” să scrie pronumele cu majuscule. Forma s-a impus treptat, în contextul schimbărilor prin care trecea limba engleză.
Când apare „I”? Forma cu majusculă a fost documentată în texte medievale cu mult înainte de apariția tiparului. Sursele istorice indică utilizări ale lui „I” încă din jurul anului 1250. Un manuscris asociat textului The Story of Genesis and Exodus conține deja forma cu majusculă. Totuși, „i” cu literă mică nu a dispărut imediat. În texte din secolele următoare, încă există variante cu minusculă.
Chiar și după ce majuscula devenise comună, au continuat să existe variații în scriere. Regula modernă s-a stabilizat treptat, împreună cu standardizarea ortografiei engleze.
De ce nu „you” sau „we”? Aceasta este o întrebare normală. Dacă forma mai mare a pronumelui a contribuit la diferentierea acestuia în text, de ce doar „I” a păstrat această specificitate? Un motiv este chiar faptul că „I” este un cuvânt constând dintr-o singură literă. În scrierea medievală, aceasta crea o problemă pe care „you”, „he” sau „we” nu o aveau. Totuși, există și explicații referitoare la evoluția pronunției și a formei cuvântului. Cercetările lingvistice nu indică o singură cauză care să explice în mod cuprinzător apariția majusculei.
Nu este o regulă atât de veche precum pare Astăzi, „
