**Nicolae Ceaușescu și Fascinația Sa pentru Vânătoare: O Cronologie a Partidelor de Vânătoare cu Urși**
Nicolae Ceaușescu, conducătorul comunist al României, era renumit pentru pasiunile sale extravagante, iar vânătoarea de urși avea un loc deosebit în preferințele sale. Cunoscut pentru dorința de a vâna urși cât mai mari și în număr cât mai mare, Ceaușescu organiza partide de vânătoare care adesea se transformau în adevărate masacre, în special sub observația soției sale, Elena.
Partidele de vânătoare erau frecvent o activitate de prestigiu, în care Ceaușescu era însoțit de trei-cinci invitați din conducerea Partidului Comunist. Doar în foarte rare ocazii, invitații aveau dreptul de a trage, iar când o făceau, animalul împușcat era adesea revendicat de Ceaușescu.
Ceaușescu nu avea compasiune pentru fauna sălbatică, trăgând în toate animalele care îi ieseau în cale. O vânătoare era considerată de succes dacă se împușcau între 5-6 urși și câțiva mistreți într-o singură zi, însă așteptările creșteau în zonele cu o densitate mai mare de urși, unde putea vâna până la 25 de urși pe zi.
Rivalitatea dintre Ceaușescu și Ion Gheorghe Maurer, un alt lider comunist, la vânătorile de urși era remarcată. Maurer era unul dintre puținii care îl provocau și ironizau pe Ceaușescu, dar odată ce Maurer a fost exclus, Ceaușescu a continuat să vâneze fără adversari.
Aceste partide de vânătoare au avut un efect negativ asupra faunei sălbatice din România. Deficiența de discernământ a lui Ceaușescu și influența Elenei în vânătoare erau evidente, în special la ultima sa vânătoare din octombrie 1989, când a împușcat șapte urși, dintre care doar unul era mare, restul fiind specii tinere.
În concluzie, dornicia de vânătoare a lui Nicolae Ceaușescu nu a fost doar o manifestare a puterii și inconștienței sale, ci și un episod întunecat în istoria vânătorii din România. Fotografii și filme ale acestor partide servesc drept mărturii ale unei perioade în care natura nu era apreciată, ci distrusă în numele unui ego nelimitat.
