Planetele gazoase din sistemul solar, Jupiter și Saturn, sunt adesea văzute ca fiind sfere imense de gaz pe care, teoretic, un vehicul spațial ar putea „ateriza”.
Însă, realitatea este mult mai complexă. Spre deosebire de planetele solide, precum Pământul, Marte sau Venus, giganții gazoși nu dispun de o suprafață solidă bine definită. Atmosfera lor se subțiază treptat până când nu mai poate fi distinsă de spațiul cosmic.
„Nu există un punct unde să poți afirma: aici se sfârșește planeta”, spune Ravit Helled, profesor de astrofizică teoretică la Universitatea din Zürich, conform revistei Popular Science.
Ce s-ar întâmpla cu o navă spațială care ar dori să coboare pe o planetă gazoasă
Dacă o navă spațială ar încerca să pătrundă în interiorul lui Jupiter, s-ar confrunta cu presiuni și temperaturi în continuă creștere.
La un moment dat, hidrogenul și heliul din atmosferă nu vor mai fi gazoși, ci se vor transforma în lichid. În centrul planetei, temperatura este estimată la aproximativ 24.000 °C, o valoare similară cu temperatura de la suprafața unei stele.
Chiar dacă o navă ar fi realizată dintr-un material mai durabil decât orice substanță cunoscută pe Pământ și ar rezista presiunii și căldurii, ar pătrunde într-un mediu despre care știm foarte puțin.
De decenii, cercetătorii au crezut că giganții gazoși au un nucleu solid. Datele recente primite de la misiunile Juno (Jupiter) și Cassini (Saturn) sugerează că nucleele acestor planete sunt mai degrabă „diluate”, fără o delimitare clară față de straturile din exterior.
Plăcile tectonice și rocile lipsesc în aceste lumi fluide
Planetele gazoase nu sunt doar fără o suprafață, ci și fundamental diferite în structură. Ele sunt compuse în principal din hidrogen și heliu, iar compoziția lor variază treptat pe măsură ce se adâncește.
La un anumit nivel, heliul se separă de hidrogen și se condensează în picături care „plouă” către interiorul planetei, un fenomen straniu, imposibil pe Pământ.
Aceste planete s-au format prin două procese potențiale. Cel mai acceptat este „acrecția nucleului”: în discul protoplanetar din jurul unei stele tineri, particule solide se adună, apoi atrag gaz din jur, formând o planetă gazoasă.
O teorie mai recentă, „instabilitatea discurilor”, sugerează că discul protoplanetar se poate fragmenta direct în zone dense care devin planete gigantice, în special în cazul planetelor aflate la distanțe mari de steaua lor.
Datele obținute de la misiunile Juno și Cassini au revoluționat modul în care percepem interiorul acestor corpuri cerești.
Jupiter, de exemplu, este cunoscut pentru Marea Pată Roșie, o furtună imensă care generează vânturi de peste 680 km/h.
Planeta este afectată de fenomene meteorologice extreme și prezintă un interior stratificat termic și chimic.
