România este astăzi recunoscută în cadrul Uniunii Europene pentru calitatea inferioară a drumurilor sale și pentru o infrastructură rutieră insuficient dezvoltată, dispune de doar câteva sute de kilometri de autostradă. Acest fapt este adesea subiect de ironii și nemulțumiri în rândul conducătorilor auto, mai ales din cauza șantierelor neterminate și a drumurilor afectate. Cu toate acestea, puțini își amintesc că, acum aproximativ 2.000 de ani, pe teritoriul actual al țării noastre se afla ceea ce istoricul numea „cel mai bun drum din lume”.
După ce romanii au cucerit Dacia în 106 d.Hr., împăratul Traian a transformat provincia într-una dintre cele mai bine organizate și interconectate părți ale Imperiului Roman. Noua capitală, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, a fost edificată de la temelii, amplasată strategic la nord de muntele Retezat. Această poziție era favorabilă, munții oferind o protecție naturală și facilitând un control eficace al teritoriului.
Pentru a garanta legătura capitalei cu restul imperiului, Traian a dat ordinul de a construi un drum impresionant de aproximativ 200 de kilometri, între Drobeta-Turnu Severin și Sarmizegetusa. Acesta nu era doar o arteră comercială, ci și o cale strategică și militară esențială, realizată în doar câteva luni printr-un efort uman și material considerabil. Construit la o adâncime de un metru și din două straturi de piatră, drumul reprezenta un exemplu de inginerie avansată. Tehnica romană aplicată implica plăci de piatră așezate pe un strat compact de pietriș și nisip, solidificate cu mortar, toate concepute să reziste la un trafic intens.
Durabilitatea drumului roman a fost atât de impresionantă încât segmente ale acestuia sunt utilizate și în prezent, integrate în actualul Drum European 70. Totuși, istoria acestui drum a fost aproape uitată, fără plăcuțe informative, fără proiecte de restaurare și fără promovare turistică, ajungând să fie ignorat.
Romanii nu doar că au arătat ingeniozitate în construirea drumurilor, ci și o viziune administrativă remarcabilă. Împăratul Augustus, cu un secol înainte de Traian, a înființat un sistem de întreținere a infrastructurii rutiere și a hărților oficiale expuse public în forumuri. În primii ani de după ocupație, romanii au construit în Dacia peste 4.300 de kilometri de drumuri și 25 de poduri, creând o rețea solidă de conexiuni între localități și forturi.
Istoricul bizantin Procopius a observat, aproape 900 de ani după edificarea Viei Appia, că aceste drumuri „nu și-au pierdut strălucirea, nici forma, deși veacurile și carele au trecut peste ele”. Aceste cuvinte se potrivesc și drumului roman dintre Drobeta și Sarmizegetusa, cu singura diferență că, în România de astăzi, strălucirea drumurilor s-a diminuat mai mult din cauza neglijenței decât a trecerii timpului.
